Ina Stan

Într-o zi, totul va avea un sens... tot ce acum nu îţi poţi explica... tot ce nu are logică pentru tine... tot ce ţi se pare absurd... totul va căpăta o semnificaţie... într-o zi... Dar, până atunci, tot ce poţi să faci  bun pentru tine este să râzi în hohote atunci când te afli în acea stare de confuzie... să zâmbeşti printre lacrimi... şi să continui să-ţi reaminteşti  ţie că toate se întâmplă cu un motiv... că nimic nu este întâmplător... că ţi se întâmplă exact ceea ce trebuie să ţi se întâmple... din diverse motive, în aparenţă ascunse ţie. Într-o zi vei realiza că ceaţa s-a risipit şi că uşor-uşor apare soarele şi pe strada ta... că zâmbetul nu mai este doar o grimasă pe chipul tău... că nu ai mai simţit gustul amar al lacrimilor  de ceva timp...  că ai descoperit sensul lucrurilor care şi s-au întâmplat şi că acum poţi să te bucuri din plin de toate.

Fericirea... atunci când o cauţi cu atâta ardoare s-ar putea să nu o găseşti... pentru că ştie să se ascundă foarte bine... pentru că îţi cunoaşte dorinta arzătoare de a o găsi şi se joacă "de-a v-aţi ascunselea"... pentru că îi place jocul şi pentru că ştie că întotdeauna câştigă... iar tu întotdeauna vei pierde... pentru că eşti disperat să fii fericit... Relaxează-te! Nu mai face din căutarea fericirii scopul vieţii tale... pentru că vei uita esenţialul... vei uita să îţi trăieşti viaţa şi îţi vei plânge nefericirea...  Renunţă la goana dupa fericire... şi bucură-te de fiecare clipă... de fiecare moment al vieţii tale... bucură-te de primul fulg care ţi se va aşeza pe frunte... simte răceala zăpezii ca pe o trezire la realitate... priveşte cerul din care străbat raze şi simte-i măreţia... priveşte chipul unui copil ce se bucură şi bucură-te împreuna cu el de lucrurile simple.... şi, rând pe rând, clipă de clipă vei simţi eliberare... relaxare... acceptare... liniş

În fiecare clipă cerul îşi deschide braţele pentru a primi îngeri... îi alege dintre noi, dintre pământeni  să-I fie alături lui Dumnezeu... Încet, încet ne înconjurăm de îngeri... ne pierdem rădăcinile... ne pierdem valorile... ajungem frunze în vânt... ne purtăm neputinţa şi ne târâm paşii cu priviri atent aţintite în pământ... suflete firave ce se îneacă cu glasul dreptăţii şi-şi poartă suferinţa în tăcere... ne pierdem vocea... ne pierdem conştiinţa  şi acceptăm nedreptatea, duşmănia, ura, minciuna, trădarea... În scurte momente de deşteptare ţipăm după schimbare, dar nu înţelegem că schimbarea trebuie să vină din noi... e nevoie de o schimbare totală a tot ce a însemnat cândva OM... e nevoie de schimbarea fiecăruia dintre noi... pentru că am uitat ce înseamnă bine, frumos, adevăr, dreptate, iubire... am uitat valorile care ne definesc umanitatea... Căutăm vinovaţi în afara noastră... acuzăm, lovim, aruncăm cu vorbe dureroase ca pietrele ce ucid sentimente... ne dis

Avem aşteptări de la ceilalţi şi spunem EU înainte de a spune NOI... e parcă mai simplu să fim egoişti, să ne asumăm meritele unei munci în echipă, să transformăm clipele de crâncenă implicare ale lui NOI în ceva ce îi aparţine doar lui EU... EU înaintea tuturor... EU mai presus de orice şi de oricine... dar oare cum se simte NOI? Devenim egoişti pentru că lumea în care trăim ne vrea aşa... luptăm pentru supremaţia lui EU şi suntem capabili de orice pentru a ajunge acolo  unde se împletesc dorinţe şi vise şi idealuri... însă uităm că fericirea nu stă în dorinţe şi vise, ci în oameni... uităm că EU e singur fără NOI... că dorinţele împlinite nu se transformă în clipe de fericire dacă nu există NOI...  Şi, dacă ar fi să ne amintim unde putem găsi fericirea, oare am accepta că acolo îi e locul? Oare nu am continua să căutăm fericirea singuri de teama de a nu o împărţi cu NOI? Oare, în egoismul nostru, nu am avea convingerea că porţia de fericire ar fi mai mare dacă nu am împărţi-o cu NO

Trăim fiindu-ne teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla şi uităm să trăim indiferent de ceea ce ni se întâmplă... ne petrecem viaţa paralizaţi de teama unui eşec... a unei pierderi... şi nu încercăm să înfruntăm pericolul indiferent de consecinţe... nu înfruntăm viaţa... nu îi sfidăm limitele pe care ni le impune... ne creem propriile zone de confort din care refuzăm să mai ieşim... pentru că ne e teamă de nou... de necunoscut... de altceva... Aşteptăm să se produca miracole... dar uităm ca noi suntem  miracole care deja s-au produs... aşteptăm ca viaţa să ne ofere doar frumos... doar bine... doar excepţional... dar oare am putea numi toate acestea experienţă? Putem oare găsi în noi curajul de a înfrunta orice, oricând? Putem face efortul de a înţelege că orice ni se întâmplă are un scop anume? Evenimentele din viaţa noastră au întotdeauna un singur sens: fie sunt o binecuvântare, fie sunt o lecţie menită să ne înveţe  ceva. Depinde de fiecare dintre noi să le transforme în c

Oamenii se pierd printre filele vieții și lasă întipărite amintiri... scurte momente de " A fost odată ..." ce se țes singuratice pentru a fi apoi povestite de moși cu argint în plete și bunicuțe ce miros a busuioc și cozonaci...  E o poveste care începe așa, ca o primăvară... cu vesele culori și gălăgie, cu cântece și voie bună, senină ca un zâmbet... și se sfârșește ca anotimpul alb, cu respirație de gheață... Ne scriem poveștile mânați de dorințe și nevoi... de vise și gânduri... de lacrimi și zâmbete... scriem capitole întregi și, deși le-am vrea perfecte, nu putem să rescriem niciunul... cerneala lor nu se va șterge în veci...  Nimic din viață nu e regret... doar lecție sau șansă.... sau moment de meditație... de adâncă reflecție la ce a fost și ce-ar fi putut să fie...

Cu capete plecate și pumnii strânși ne revoltăm împotriva sorții... cerem mai mult, parcă prea mult, și uităm să mulțumim pentru ce suntem... pentru ce avem... pentru tot...  Purtăm cu noi grele poveri - regretele... regrete pentru ce am avut și nu am știut să pretuim... regrete pentru ce ne-am dorit, dar ne-a fost interzis să primim... regrete ce ne zdrobesc sufletele și ne răpesc bucuria...  Ne grăbim să primim și deschidem larg brațele... în schimb, uităm de multe ori să le deschidem atunci când cineva are nevoie de noi... ezităm să oferim din ce e al nostru și am învățat să pronunțăm un singur cuvânt: EU. Atunci când oferi un zâmbet, o îmbrățișare, o mângâiere, nu te costă nimic... poate doar o fărâmă din sufletul tău care oricum se va întoarce către tine pe aripa unui surâs, a unei îmbrățișări, a unei mulțumiri...

Uneori tăcerea e cel mai bun mijloc prin care poți ajuta pe cineva să realizeze că a greșit... și, dacă va înțelege, atunci diferența o vor face cuvintele pe care ți le va spune... dacă nu, atunci cuvintele nu își mai au rostul... Apelăm la tăcere abia atunci când cuvintele sunt prea mici sau prea puține... când faptele nu mai au nimic de spus în apărarea cuvintelor... când totul este aproape pierdut și singura salvare ar trebui să vină din altă parte... e o tăcere - resemnare, un început de abandon al unei situații de viață... In vidul tăcerii se regăsesc cele mai clare mesaje și, în formularea lor, există ceva mai presus de perfecțiune... e ceea ce cuvintele nu vor putea transmite nicicând... e ceea ce doar sufletul poate înțelege... Tăcerea înseamnă liniște, dar înseamnă și zbucium... și suferință... și neputință... iar, într-un final, înseamnă abandon... nu pentru că e mai simplu, ci pentru că e singura salvare a sufletului... 

Ne pierdem de oameni la un moment dat în viață... pur și simplu ne rătăcim unii de alții și uităm pentru o clipă cum eram... cum am fost... sau ce am fost... însă, la momentul potrivit, atunci când  viața consideră că ne-am învățat bine lecțiile, căile noastre se întrepătrund... ne regăsim... și parcă totul capătă un alt sens... mai profund... mai pe înțelesul nostru...  Se pare că timpul este cel care ne pierde pentru a ne determina să înțelegem sensul lucrurilor... pentru a ne forța oarecum să schimbăm perspectiva de a ne percepe unul pe celălalt... de a ne înțelege unul pe celălalt... de a ne privi exact din unghiul pe care l-am ignorat inițial, dar care avea deplinul înțeles...  Viața desparte oamenii atunci când ei nu înțeleg sensul... când nu văd dincolo de puțin... când nu percep întregul adevăr din spatele falsei minciuni... și, dacă mai există ceva de spus, atunci se va găsi întotdeauna o clipă de clarificare... de înțelegere a sensului... 

Poți spune că îți pare rău de un milion de ori... poți spune: "Te iubesc!" ori de câte ori vrei tu... poți  spune orice îți trece prin cap...  poți spune orice, oricând, în orice moment al vieții tale... dar, dacă nu faci nimic care să-ți susțină vorbele, care să dovedească faptul că ele sunt reale, atunci taci... pentru că vorbele tale sunt goale... sună sec și nu își au rostul chiar dacă sună bine... Atunci când simți nevoia să spui ceva, asigură-te că ceea ce spui poate să fie susținut prin faptele tale... Atunci când te pregătești să faci o promisiune, asigură-te că ceea ce promiți vei putea să duci la îndeplinire...  Atunci când trebuie să spui ceva, asigură-te că ceea ce spui  nu va răni pe nimeni... Vorbim, însa vorbele uneori  rănesc, îndepărtează, distrug, ucid... alteori înalță și transformă în realitate idealuri... sunt doar vorbe, însă vorbele se traduc în fapte...

Se spune că ai nevoie de un minut pentru a remarca o persoană specială, o oră ca s-o apreciezi, o zi ca s-o iubești și o viață întreagă ca s-o uiți.

Sunt oameni pentru care timpul nu mai înseamnă nimic... nici vis, nici dorință, nici speranță... se abandonează în voia sorții și nu se plâng, nu își doresc, nu visează... se scurg odată cu vremea și doar trecerea anilor mai schimbă ceva în înfățișarea lor... în rest, hazard... Atunci când visele dispar, dispar și oamenii... se transformă în simple prezențe, triste amintiri a ceea ce au fost... Un vis este un motiv de a vedea dincolo de prezent... o cale de a pătrunde în viitor și de a face planuri... o dorință de a fi altfel, de a primi altceva, de a schimba ceva...   Visele sunt mesaje de la îngeri pentru oameni... atunci când ne vor dispărea  visele, e semn că îngerii au încetat să ne mai vorbească...

Închide ochii și numără până la 10... poate că iubirea e singurul răspuns într-o lume care și-a rătăcit răspunsurile... poate că e timpul să înțelegi că, dincolo de toate întrebările, există un singur răspuns pentru care lumea nu mai caută explicații... e simplu și totul pornește de la 1 . Nu uita să numeri... în felul acesta îți vei aminti de iubire și vei găsi răspunsul la toate gândurile care ți-au zbuciumat mintea... care te-au făcut să uiți că e noapte sau zi... să uiți de tine și de atâtea noi începuturi...  Închide ochii și simte... altfel decât ai reușit să o faci până acum... altcumva decât vei reuși să o faci vreodată într-un alt început... pur și simplu caută printre numere și vei găsi singurul răspuns pe care ai refuzat de atâtea ori să-l accepți cu mintea și cu sufletul pentru că ți-a fost teamă să nu doară... să nu te rănească... Închide ochii și înțelege... și numără... și simte...

Și ce să faci atunci când o amintire frumoasă doare? Cum să faci să treacă durerea? Cui să spui că unele amintiri sunt acum motiv de lacrimi amare și  nu mai ai brațele unde să-ți găsești alinarea?  Cui să spui și cine să te înțeleagă când vorbești de momente frumoase ce au fost odată și din ochi cad lacrimi? Și nu sunt acestea lacrimi de regret, ci sunt lacrimi de neputință pentru că acum totul începe cu "A fost odată..."... exact ca în poveștile copilăriei, numai că  ea, cea care le șoptea la ceas de seară ca să-și adoarmă odorul scump, privește din icoanele vremurilor cu zâmbet blând către cel care nu mai este de mult copil...                Și a fost odată... o poveste... 

Dacă s-ar opri pentru o clipă vântul, poate că i-aș putea auzi gândurile... și aș înțelege ceea ce acum mi se pare de neînțeles...  Dacă vantul acesta mi-ar aduce în dar ploaia cu miros de primăvară, poate că l-aș ierta pentru că-mi răvășește timpul... și gândul... și visele... Dacă ploaia ar veni pe aripi de vânt aș ști că este un dar pentru mine... și atunci i-aș lăsa lacrimile să-mi spele gândurile și să mi le limpezească... să fie clare, precum lacrimile ploii de primăvară... Dacă soarele mi-ar șterge lacrimile ploii, atunci aș ști că e un dar de la tine... un dar născut dintr-o floare de primăvară... delicat și proaspăt... doar pentru mine...

Săptămânile au început să semene cumplit de mult unele cu altele... e prea multă agitație, grabă, o goană nebună în căutarea unui timp pierdut... dar nimic nu se mai întoarce  și, ceea ce s-a pierdut odată, rămâne pierdut pentru totdeauna... Privesc în jur către oameni care se grăbesc... către ce?... treburi, probleme, viață... și, deși îmi propun deseori să încetinesc pasul, realizez că pașii mei știu acum să meargă doar repede... au uitat în timp cum să pășească și au învățat doar să alerge...  Alergând, viața trece mai repede... pentru că nu mai este timp să privești cerul, să admiri o floare, să te bucuri de un zâmbet, să vezi cum se schimbă oamenii... și rămân în urmă doar întrebările ce nu-și vor găsi vreodată răspunsul... Degeaba căutăm răspunsuri acolo unde nu mai este nimeni să ne mai răspundă.... degeaba încercăm să înțelegem momente acolo unde doar timpul este cel care știe răspunsul... degeaba... Putem opri timpul???. Niciodată!... dar putem încetini pasu

Înarmată cu un buchet de ghiocei, primăvara ne bate la ușă... timid, anevoios, obosită și ea după o iarnă cumplit de lungă...  Pe tarabe, aliniate aproape perfect la margine de trotuar, stau cuminți mărțișoarele... le recunoști după șnurul alb-roșu care vestește de atâta amar de timp un nou început... E primăvară și e bucurie... e bucuria ce se citește pe chipurile copiilor care aleg mărțișoare spre a le oferi mai departe ca simbol al primăverii... și, în pumn de copil, se zbat încet mii de mărțișoare pentru  a elibera zâmbete către cei care își mai aduc aminte cum se simte primăvara... Un zâmbet aninat pe-un șnur de mărțișor și o altă primăvară... chiar dacă miroase la fel, se vede  și se simte la fel ca toate celelalte primăveri, noi o facem să fie diferită pentru că o privim de fiecare dată diferit... poate mai obosiți, poate mai înțelepți, poate mai nepregătiți pentru ceea ce va să vină... însă primăvara noastră va fi exact așa cum ne-o imaginăm... o primăvara frumo

Nu prea ai de ales... pur și simplu te îndrăgostești și gata!... și te pricopsești cu această persoană care este în același timp și bună și rea... și realizezi că totul este atât de corect și atât de greșit în același timp... dar chiar nu ai ce face!... spune-i inimii să tacă și ea va urla cât o vor ține puterile!... Și știi că  iubești acea persoană atât de mult!!!... cu excepția momentelor în care pur și simplu te face să înnebunești și să afirmi că o urăști cu toată ființa ta... dar nimeni nu poate să explice asta... nu poate spune de ce ești și înger și demon în același timp... de ce ești și dulce și amară în același timp... de ce râzi și plângi în același timp... de ce iubești și urăști în același timp... Însă motivul confuziei tale are un singur nume: IUBIRE... și, dacă iubirea nu ar avea provocările sale, ce rost ar mai avea totul?

Uneori ne împotmolim la granița dintre vis și realitate și uităm să mai distingem  de care parte suntem... ne e teamă să nu pășim prea mult peste această graniță pentru a nu se sfârși visul și a începe să trăim realitatea... realizăm că e doar o evadare, că vom fi surprinși de rațiune și că vom suporta consecințele, dar e magic să rămâi agățat de un vis și să te prefaci că visul e  de fapt realitatea ta... Avem nevoie de evadare pentru a suporta presiunile realității... avem nevoie de momente în care visele să poată deveni realitate și de momente în care visele să rămână pentru totdeauna doar vise...  e nevoie însă de un echilibru între vis și realitate iar acest echilibru nu poate fi dictat decât de noi... Realitatea noastră poate însă nărui visele oamenilor dragi și, astfel, le răpim zâmbetul care s-ar fi întors cu siguranță către noi... de aceea, când ceilalți visează, să învățăm să pășim ușor pentru a nu le distruge visele deoarece, într-un final, vor fi  visele pe care le

De-ar fi să repetăm de o mie de ori viața aceasta și tot am face aceleași greșeli... și tot am răni aceiași oameni... și tot am ocoli un drum drept  doar pentru că ni se pare că drumul ocolitor duce către mai bine... iar la finalul celor o mie de încercări am fi tot noi... mereu aceiași, niciodată diferiți...  Cerem mereu șanse de la soartă... cerșim oportunități... pretindem drepturi ce nu ni se cuvin sau ni se cuvin doar pe jumătate... dar, atunci când suntem stăpânii propriilor alegeri... când deținem frâiele propriului destin, atunci eșuăm lamentabil și, nu contează câte încercări ni s-ar oferi pentru că le epuizăm pe toate  mereu  cu același final fără happy-end. Nu suntem oamenii șanselor... suntem oameni și atât... suntem oameni care au limite... care greșesc... care se împiedică în adevăruri... suntem noi de la început până la sfârșit... suntem exact ceea ce suntem și nu ceea ce vrem să pretindem a fi...

Acum ceva timp o prietenă de suflet mi-a spus: " Mi-e dor să mă îndrăgostesc! "... atunci nu știu dacă am înțeles pe deplin sensul cuvintelor pe care ea le spunea râzând cu gura până la urechi... de fapt, nici nu cred că ea le-ar fi putut spune altfel... și am râs amândouă de "pretenția" ei așa-zis absurdă... dar noi râdeam diferit...  Am întâlnit oameni care nu au fost îndrăgostiți niciodată... unii și-ar fi dorit, alții nu... dar nici unii, nici alții nu știau ce înseamnă... ce implică... Am întâlnit și oameni care și-au găsit sufletul pereche și l-au pierdut... după care s-au mulțumit doar să trăiască și atât... mai mult sau mai puțin frumos...  Și am întâlnit oameni  mereu  îndrăgostiți ... de aceeași persoană sau de mai multe... oameni dependenți de acea stare de  debut a oricărei relații de cuplu... și doar atât... Se pare că unii dintre noi doresc să se îndrăgostească și atât... pentru că nu te costă nimic să fii îndrăgostit, dimpotrivă... pe

Constat cu surprindere că tind să am un nivel de toleranță din ce în ce mai scăzut față de cei care joacă teatru... și nu fac referire aici la actorii de pe scenă, ci la cei din viața reală... măcar dacă și-ar juca bine rolurile!!!... dar sunt lamentabili... penibili... de-a dreptul ridicoli... oare chiar își imaginează că sunt credibili?!!!... Însă nu ei prezintă motiv de îngrijorare pentru mine, ci faptul că s-ar putea să reacționez într-o manieră nu tocmai asertivă atunci când vreo pretinsă actriță sau vreun pretins actor va încerca să-și etaleze talentul "actoricesc" în fața mea... deci eu sunt motivul meu de îngrijorare și e destul să mă determine să acționez pentru a găsi soluții în direcția aceasta... Privesc în jur și mă întreb adesea unde a dispărut sinceritatea... și singurul răspuns ce îmi vine în minte este că, probabil, încă mai așteaptă la următorul colț de stradă pentru a fi luată în considerare... sau, mai sigur, s-a rătăcit într-o altă dimensiune...

M-am pierdut în visele tale și acum aș vrea să te rog să mă lași să plec... e parcă prea mult vis și prea puțină realitate și nimic din ceea ce am visat împreună nu este al meu.  Nu știu dacă ai să mă înțelegi și ai să poți să-mi eliberezi gândurile din prinsoarea viselor tale. Și nici măcar nu știu dacă ai să poți să continui să visezi fără mine. Tot ceea ce știu e că trăiesc un cumplit sentiment de rătăcire și mă învârt într-un cerc strâmt din care tu nu mă ajuți să evadez... aici nu pot fi eu, ci doar o închipuire a mea pe care ai ajuns să o cunoști și sa o închizi în visele  tale. Am amețit și simt că prăbușirea e iminentă... și mai știu că brațele tale nu vor fi suficient de lungi sau de puternice ca să mă oprească și să mă înalțe...  ajută-mă să plec și vei înțelege atunci ce simt eu. E doar un gând și atât, niciodată mai mult, nicicând mai puțin!😉

Poate că viața nu înseamnă să eviți permanent contuziile ce ar putea rezulta în urma căzăturilor... poate că nu înseamnă să-ți păstrezi intact orice fir de păr... orice bucățică de piele... orice margine de suflet...    Poate că viața este despre a strânge cât mai multe dovezi că am trecut prin ea... o vânătaie... o rană...  o cicatrice ce o purtăm cu noi încă din copilărie... toate amintiri ale trecutului ce ne-au transformat în ceea suntem azi... momente frumoase ce au început cândva cu un "v-ați ascunselea" rostit într-o propunere gălăgioasă cetei de copii ce ne înconjura până la șoapta înecată în lacrimi a unui "adio!"...    Într-un final, viața nu e despre ceea ce am fi putut să facem și nu am făcut, ci despre tot ceea ce ni s-a întâmplat... despre tot ceea ce am realizat... despre cicatrici și răni rămase încă deschise... despre urme și semne... despre noi...

Fii suficient de înțelept pentru a părăsi tot ceea ce reprezintă un nonsens pentru tine... fie ele persoane... locuri... momente... pentru că nu merită efortul să te implici în a descâlci sensuri ce se doresc a rămâne pentru totdeauna încâlcite... Fii suficient de atent în a-ți construi o lume ce e plină de înțelesuri pentru tine... nu contează ce crede restul.. nu contează că lumea ta e fără sens pentru unii... nu contează că alții îți critică alegerile... că alții nu se integrează în lumea ta... lumea ta ar trebui să fie plină de sensuri doar pentru tine...  Fii suficient de abil încât să poți păstra ușa deschisă pentru toată lumea... cei care vor dori să intre în lumea ta trebuie să se adapteze sensurilor tale... ceilalți nu au decât să părăsească lumea ta sau să nu pășească în ea... dar nu da voie nimănui să rămână blocat la ușă în așteptarea unui moment prielnic pentru el... pentru că așa nimeni nu va mai avea acces să pătrundă sensul lumii tale... Și, mai presus de t

Ninge iarna... ninge cu fărâme de suflet... și se așterne întindere albă peste noi... să ne acopere și sa ne încălzească... să ne bucure... Ninge... perdea de fulgi se țese între cer și pământ... și se așază... pe obraji... pe ochi... pe frunte... atingere ușoară... să nu ne fure gândurile...  Ninge și se asterne... sub picioare strivim fulgi de zăpadă... strivim fărâme de suflet... și trecem nepăsători peste toate... și le năruim minunea... Ninge... și zbor de fulg pribeag se înlățuie peste noi... și se așază să ne șoptească la o ureche o taină... e taina mea și a ta... e taina noastră... e o taină de iarnă...

Mi-e dor de oameni sinceri... de oameni care nu se tem de consecințe... de oameni care nu se ascund în spatele unui adevăr doar al lor... Mi-e dor de oameni care știu să câștige respect... și să ofere respect... de oameni care prezintă încredere... de oameni care nu se tem să se dezgoleasca de false credințe... de false idei... de prejudecăți... Mi-e dor de oameni simpli... care știu să trăiască frumos... de oameni cu sufletul curat... de oameni care nu îți zâmbesc frumos pentru ca mai apoi să te denigreze, ci îți spun în față ceea ce au de spus... Mi-e dor de oameni adevărați... de oameni care își asumă vorbele și faptele... de oameni care nu încearcă să îți arate cât de mult ai greșit tu, ci își recunosc propriile greșeli și își cer iertare pentru asta... Mi-e dor de oameni curajoși... care-și asumă orice lucru pe care l-au comis conștient sau inconștient... de oameni care nu încearcă să găsească explicații penibile propriilor fapte...  Mi-e dor de oameni ca

E iarnă... și ninge din nou... se acoperă brazii cu spumă de lapte... și e poveste... O poveste de iarnă cu zâne de zăpadă și feți-frumosi de gheață... o poveste de iarnă adevărată... Coboară din cer pe aripi de vânt, rând pe rând, fulgii... sunt cuminți în zborul lor lin spre pământ... e un ultim zbor spre finalul călătoriei... e sfârșit în îmbrățișarea rece a realității... Covor de zăpadă țesut din mii de fulgi ne acoperă... și ne pierdem... ne pierdem în mulțimea de mii și mii de oameni, precum se pierd fulgii printre mii și mii de alți fulgi la fel... pentru că de acolo, de sus, toată lumea e la fel... toți oamenii sunt la fel... nimic nu îi deosebește... doar amprenta pe care o lasă în trecerea lor e altfel... doar chipul lor e altfel... și sufletul... Suntem la fel... fulgi rătăcitori prin lume... în permanentă zbatere pentru o viață mai bună... pentru o altfel de viață... pentru un loc mai bun din care să ne pregătim pentru finalul călătoriei...

Sunt momente în viață care ai dori să se repete la nesfârșit... dar sunt  momente care simți ca nu îți apartin... momente care parca nu ți se potrivesc ție... momente care par  rupte din viața altcuiva și lipite prost de viața ta... de tine... În viață întâlnești oameni de care nu ai vrea să te desparți niciodată... oameni care te întregesc... te completează... care te fac să fii tu... să te simți tu... să fii exact ceea ce ești... dar sunt și oameni care îți știrbesc întregul... care îți ciopârțesc sufletul... care îți răpesc zambetul doar pentru ca ei să poată  zâmbi... să simtă... să fie.... Sunt amintiri... dar sunt și regrete... sunt bucăți din sufletul nostru... sunt fărâme ale ființei noastre... și, oricât de mult am încerca să ne pierdem de amintiri, ele reprezintă tot ceea ce avem nevoie pentru a ști exact cine suntem astăzi...  Prin ceața timpului căutăm mereu momente frumoase... momente încărcate de emoție... clipe de suflet... pentru ca nu cumva  să  ratacim dr