Ina Stan

     Oamenii se plang... isi plang soarta... invinovatesc sansa... regreta ocaziile avute si pierdute... isi continua existenta regretand ceea ce nu au... isi duc zilele reflectand la ceea ce ar fi trebuit sa fie si nu a fost... la ceea ce au pierdut... si plang....      Nimeni nu pierde nimic... pentru ca viata nu inseamna pierdere, ci castig... castigi momente frumoase, dar si clipe amare... castigi sanse, dar ai si nenoroc... traiesti vise, dar te afunzi si in cosmaruri... pentru ca asta e viata... pentru ca e un amestec de sublim si grotesc... e un carusel al sanselor pierdute si castigate...   Viata e intotdeauna un castig... sau o cale spre perfectiune.... spre invatare... spre intelepciune...

Ipocrizie... intalnesc aceasta "calitate" umana din ce in ce mai des... si stau si ma intreb cum de pot acei oameni care sufera de aceasta boala letala din punct de vedere socio-moral sa se simta atat de bine in pielea lor... cum de pot sa suporte sa se priveasca in oglinda?... si, daca totusi ajung la performanta de a se privi in oglinda, chiar au ce admira?  Se pare ca da... pentru ca ajung sa se planga ca sufera din greu ca urmare a consecintelor propriilor fapte... sa urle de durerea faptului ca unii dintre semeni au avut curajul sa le intoarca spatele... ce tupeu incredibil sa intorci spatele unui... iprocrit!... ce nerusinare!... cand  ti-a oferit totul... cand a fost intotdeauna atat de alaturi de tine... cand nu te-a tradat niciodata... si toate acestea spuse la modul declarativ... pentru ca faptic stie cam toata lumea ce se intampla...  Nu pot sa ma plang de faptul ca cineva alege sa plece de langa mine in conditiile in care eu nu fac nimic sa tin acea persoan

Uneori alegem sa nu mai vorbim... sa nu mai spunem nimic... absolut nimic... si asta pentru ca am spus atat de multe iar cuvintele noastre nu au ajutat la nimic... nu am fost intelesi... nu am fost auziti... si pentru asta alegem tacerea...  Uneori alegem tacerea pentru ca ne e teama ca ale noastre cuvinte vor rani... ii lasam astfel pe ceilalti sa inteleaga cuvintele nespuse... sa inteleaga tacerea... si se intampla sa inteleaga ... dar, la fel de bine, se intampla sa nu inteleaga... nu inteleg reactiile noastre.... atitudinea noastra... comportamentul nostru... si sufera... ii doare tacerea... Putem alege tacerea... dar tacerea doare la fel de tare precum dor si gandurile noastre... cuvintele noastre... tacerea e suferinta pentru noi... dar si pentru ceilalti... pentru ca intrerupem o cale de comunicare... pentru ca tacerea inseamna liniste... iar linistea inseamna pustiu... moarte... moartea unei legaturi, odata plina de semnificatii...

Relatii... toate sunt perfecte la inceput... totul functioneaza fara cusur... totul e magic... iubire mare!  Dar... pe parcurs apare intotdeauna un mare DAR... la un moment dat, unul din parteneri ar putea realiza ca celalalt doar are nevoie de prezenta sa... pentru ca e mai comod... pentru ca e mai simplu... pentru ca nu s-a ivit altceva mai bun intre timp... si de aici pana la despartire mai e doar un pas...  Si se despart... pentru ca nimeni nu vrea sa fie doar o jucarie... un obiect... un inlocuitor... un substitut al unei mari iubiri... nimeni nu vrea sa fie o "trecere" spre altceva mai bun, mai frumos, mai destept...   In momentul in care cineva va face orice pentru a te pastra in viata sa, atunci vei simti ce inseamna iubirea adevarata.... si numai de tine depinde daca accepti o iubire adevarata sau o "trecere" spre altceva...