Ina Stan

Oamenii nu uita si nici nu iarta... invata doar sa accepte si sa mearga mai departe. Atunci cand accepti ca ti se poate intampla tie (chiar si tie care te credeai pus la adapost de toate relele lumii) reusesti sa faci acel pas inainte si restul vine de la sine... Avem nevoie de timp nu pentru a iarta, ci pentru a accepta... a accepta ca oamenii gresesc, ca pot gresi si fata de noi chiar si in cel mai grosolan mod cu putinta.... ca soarta nu este intotdeauna de partea noastra... ca planurile noastre nu sunt intotdeauna realizabile... ca unele vise  sunt doar frumoase si atat... Si acceptam pentru ca ne obisnuim cu ideea a tot ce vine catre noi... pentru ca depasim intr-o oarecare masura socul initial si nu mai gandim in termeni de sentimente.... pentru ca tot ceea ce ni se pare nedrept e dat la o parte pentru a ne pregati pentru ceea ce va urma... Si e normal si firesc sa se intample asa... pentru ca, intr-un final, totul se rezuma la imperfectiunea fiecaruia dintre noi...

Privim de sus, de la inaltimea unei clipe, catre lumea din jur si ne credem altfel... dar, odata pierduti in multime, nu ne mai distingem... ne amestecam pur si simplu intr-un amalgam de suflete care doresc... care aspira... care asteapta...  Asteptam sa se implineasca un gand pe care nu avem curaj sa-l rostim cu voce tare... nici macar in soapta... pentru ca ne sperie ideea ca, odata rostit, gandul nu se va mai intoarce catre noi... si zambim tainic catre gandul ascuns... poate-poate se va implini... e un soi de complicitate care tinde sa capete o tenta de egoism... de individualism...  Ascundem in priviri imaginea copilariei noastre... si o vedem perfecta si ii simtim inca mirosul de flori de tei si lapte cald in paharul care inca ne mai asteapta dimineata uitat pe un colt de masa alaturi de o felie de paine cu unt si miere... ii zambim copilului de altadata si privim in oglinda ce a facut timpul din el...