Ina Stan

Se apropie cu pași repezi un nou an... abia realizez când se scurge timpul... e aproape imperceptibil în trecerea sa... și doar acele câteva secunde la trecerea dintre ani vor face diferența... pentru că ele marchează efemeritatea...  Suntem ajutoarele timpului... pentru că noi suntem cei care numără... secunde, minute, ani, dar nimic nu durează mai mult decât o clipă... pentru că ea face diferența între fericire și tristețe... între agonie și extaz... între viață și moarte...  Marcăm timpul... sau timpul ne marchează pe noi?... oricum nu conteaza cine și cum se joacă... cine și cum e serios... sau cât de serios este.... Fie ca noul an care aproape ne bate la uși să fie un an plin de visuri... plin de magie...  plin de o frumoasă nebunie...  Sper că va fi un an în care veți citi  cărți extraordinare... că veți săruta pe cineva care vă va crede mirifici... că nu veți uita să vă descoperiți noi pasiuni... că nu veți înceta să vă redefiniți... că veți cânta... veți dansa.

Uneori întâlnești persoana potrivită la timpul nepotrivit... alteori întâlnești persoana nepotrivită la momentul potrivit... dar atunci când întâlnești persoana potrivită la timpul potrivit, într-o situație potrivită, se întâmplă pentru că sunteți meniți să fiți împreună... soarta v-a adus față în față și v-a impus să vă țineți de mână... nu dați drumul mâinilor pentru că ele sunt menite să rămână prinse pentru totdeauna. Soarta... șansa... intervenția divină... oricum s-ar numi, e un miracol atunci când doi oameni se găsesc unul pe celălalt.... când se descoperă dintr-o mulțime de alți oameni... când pornesc într-o nouă aventură ținându-se strâns de mână...

Nu suntem destinați să rămânem indiferenți la problemele celor din jurul nostru... nu asta e menirea noastră, a oamenilor. Se presupune că suntem meniți să trecem peste tragediile pe care viața ni le aduce în cale și cu care ne lovește brusc, fără avertismente,  fără compasiune... Suntem meniti să ne ridicăm din propria durere pentru a-i ajuta pe cei din jurul nostru care trăiesc, la rândul lor, episoade dureroase... pentru că asta înseamnă umanitatea...  Suntem oameni și nu ne putem permite să rămânem blocați în gânduri sau momente dureroase... pentru că asta ne împiedică evoluția... ne împiedică transformarea în ceva mai bun, în altceva mai frumos, mai înțelept... așa că ne deblocăm pentru a ne bucura de darurile cu care ne înzestrează viața pe mai departe... daruri mai mult sau mai putin așteptate... Vom găsi în aceste daruri puterea de a merge mai departe... lecțiile care ne vor ajuta să facem trecerea mai ușoară... gândurile care ne vor ajuta să înțelegem adevăratul sen

Crăciunul sunt oamenii... cei care  nu și-au pierdut credința... cei care mai visează la lucruri frumoase... cei care nu au uitat să mai spere.... Crăciunul este în sufletele noastre...  nu în vitrinile magazinelor... nu printre rafturi care te îmbie să cumperi lucruri de care chiar nu ai nevoie....  Crăciunul înseamnă liniște,  împăcare, pace sufletească... nu înseamnă agitație, nervi, îmbulzeală, zgomot asurzitor de claxoane ce își urlă cu disperare nemulțumirea... Crăciunul aduce vorbe blânde, calde, șoptite... glas de colind ce anunță Nașterea Mântuitorului... nu aduce țipete, ceartă, vorbe aruncate la repezeală menite să rănească, să distrugă, să ucidă... Crăciunul înseamnă daruri de suflet oferite celor dragi... nu înseamnă cadouri cumpărate pe fugă... în ultima clipă... doar pentru că trebuie să se ofere ceva... Crăciunul înseamnă familie... brad împodobit... miros de cozonac...  Crăciunul e în fiecare dintre noi... se simte și se trăiește!

Pot să mă opresc o clipă și să-i fur vieții un surâs și apoi să fug cât mai departe ca să nu îmi ia surâsul înapoi...  Pot să mă opresc o clipă și să îi răpesc sorții o șansă și apoi să fug cât mai departe ca nu mă ajungă soarta și să-și ceară șansa înapoi... Pot să ma opresc o clipa și să-ti iau  de pe frunte un gând și apoi să fug ca să nu te ajungă gândul.... Pot sa mă opresc o clipă și să îți pun pe buze un zâmbet și apoi să fug ca să nu mă răzgândesc și să-ți iau zâmbetul cu mine... Pot să mă opresc o clipă și să te ajut să repari ce am stricat... și apoi nu am să mai fug pentru că știu că nu am mai putea zâmbi... pentru o clipă sau pentru totdeauna... iar când zâmbim împreuna putem atinge cerul... doar cu un zambet...

Iubirea autentică... cine-i simte lipsa?... cred că prea puțini realizează că ceea ce trăiesc nu este o iubire autentică iar, în momentul în care conștientizează, relația lor moare... se stinge subit... fără explicații... fără răspunsuri... fără cuvinte... sau se târăște... se chinuie... îndură... suportă.... Într-o societate care nu are timp să se cunoască... să se accepte... să  iubeasca... cum oare putem avea credința că ne putem cunoaște... că ne putem accepta... că putem iubi???... cum oare putem ști ce e iubirea din moment ce trăim iubiri surogat?... cum oare putem recunoaște iubirea autentică dacă nu avem o reprezentare corectă a ei?... și nu e valabil aici modul în care este descrisă iubirea autentică  în atâtea mii de cuvinte perfecte de cei ce și-au dedicat viața ca să o descrie, ca să o descopere... pentru că iubirea e personală și individuală... Cum se simte iubirea autentică?... cu fluturași sau fără?... cu mii de dorințe sau doar cu una singură?...  cu lacrimi de

Dacă îți dorești să rămâi, rămâi pentru totdeauna... fără regrete... fără "dacă"... fără motive... pur și simplu rămâi pentru că e dorința ta... Dacă îți dorești să pleci, pleacă astăzi... fără întrebări... fără priviri aruncate înapoi... fără lacrimi... pur și simplu pleacă pentru că asta simți... Dacă vrei să te schimbi, schimbă-te în bine... fără insistențe... fără condiționări... fără scuze... pur și simplu schimbă-te pentru că simți că e un plus pentru tine... Dacă vrei să vorbești, vorbește... fără rețineri... fără temeri... fără cenzură... dar e bine să te asiguri că ceea ce spui e ceea ce crezi cu toată ființa ta...  că ceea ce rostești te reprezintă... îți reflectă emoțiile... îți reflectă gândurile...  Dacă vrei să afli mai multe despre tine, reflectează puțin asupra modului în care te comporți cu ceilalți... pentru că felul în care îi tratezi pe ei este o reflecție a sentimentelor pe care le ai față de propria persoană...

Picături de suflet... desprinse din lacrimile îngerilor și trimise în dar spre pământ... să le primim și să oferim mai departe... doar celor ce au nevoie... doar celor ce știu să se roage cu sufletul... Minuni adânc încătușate în șoapte... puritate oglindită în lacrimi ce se preling ușor pe obraji și se înnoadă în sărut pe buze... șoaptă și sărut de-o lacrimă... Înger și demon... șoaptă și sărut... lacrimi împletite și picături de suflet... avem nevoie de toate pentru a simți că trăim într-o lume care a încetat să mai trăiască... într-o lume care se târăște... într-o lume care ne condamnă sentimentele... într-o lume care ne vrea doar etichete...

Trăim... iubim... murim într-o cușcă unde minciuna ia uneori locul adevărului... și am învățat să răspundem minciunii cu minciuni... am învățat să facem jocurile minciunii... să trișăm pentru a câștiga orice... și trișăm în afaceri  pentru a câștiga bani...și trișăm în iubire pentru a câștiga șanse cu alte "iubiri"... și trișăm în oglindă pentru a păcăli timpul și a recâștiga anii pe care i-am pierdut și care nu se vor mai reîntoarce vreodată... Ne însușim minciunile lumii despre orice... despre oricine... despre noi...  și parcă minciunile sună mai bine decât adevărul... arată mai bine decât adevărul... îmbracă mai bine decât adevarul... Cumpărăm minciuni frumos ambalate... vindem la rândul nostru minciuni... pentru că asta se cere... pentru că asta se vrea... pentru că ne place să mințim și să ne mințim singuri...  Oglinzile care arată adevarul sunt deformate... sunt stricate... sunt greșit executate... și ne oglindim în părerea altora... ne modelăm dupa chipul

Îmi plac diminețile... absolut toate diminețile... momentele în care orașul încă nu s-a trezit la viață... clipele dinainte de începerea forfotei cotidiene... clipele când pot sorbi pe îndelete din cana cu cafea... si în jur e atâta liniște...  Îmi plac planurile anulate... acele planuri ale altora la care practic trebuie să particip... senzația de ușurare din momentul anulării e mai mult decât mi-aș putea dori... Îmi plac zilele ploioase... ador zgomotul picăturilor de ploaie ce se lovesc ritmic în ferestre... creează senzatia de liniște... împăcare... relaxare... Îmi plac furtunile... zbuciumul întregii naturi din timpul furtunii și liniștea de după...  și știu că va  urma o zi  frumoasă... cu soare blând și dans de curcubeu...  Îmi plac ninsorile... când fulgi de zăpada cad îmbrățișați din cer și se confundă cu milioane de alți fulgi... când îmi lipsesc fruntea de geamul înghețat ca să privesc botezul sfânt al primei zăpezi... Dar mai presus de toate îmi plac mi

Aștept cu înfrigurare fulgii de nea... îi aștept să mi se așeze reci pe frunte... pe buze... ca într-un sărut de trezire la sinceritate... aștept... Aștept iarna... cea adevarată... cu zăpadă multă ca în poveștile bunicilor.... o aștept să mă poarte în copilăria de altădată... o aștept să-mi mângâie sufletul cu suflarea ei înghețată de  gerul adevărului... Aștept zăpada... albă, pură, imaculată... ca sufletele sfinților... ca sufletele părinților plecați să stea la povești cu îngerii... povești de iarnă și de sărbătoare... Aștept colindele... daruri minunate pentru sufletul muritorilor... ale celor ce mai știu încă să asculte...  voci de îngeri ce răsună  peste lume... Aștept noaptea magică... când cerul se unește cu pământul în singurul moment de tandrețe de peste an... când toate dorințele muritorilor cu suflet curat se împlinesc... când inimile uită să mai urască și se iartă...      Aștept și ascult...

Plânge vântul... plânge de ciudă... și fură... îmi fură fulgii de zăpadă să-i ducă departe... și fuge măturând cu ei străzile pustiite de viață... îi adună în vârtej și-i mână peste câmpuri... pe dealuri... până departe... în locuri tainice... ascunse de ochi iscoditori...  Plânge vântul... și se roagă... și  se umilește... și aruncă blesteme aprige... și mă cheamă... mă ispitește să-i ies în cale pentru a mă învălui în îmbrățișarea-i de gheață...  Plânge vântul... și așteaptă... mă așteaptă să-i cad în brațe și să-mi atingă obrajii cu un sărut de gheață... dar îl las să plânga și să aștepte...

Scrie-mi gândurile tale cu creioane colorate... vreau să simt culorile  sufletului tău... Poate vei scrie în nuanțe de roșu... vulcanic... temperamental... înflăcărat de pasiunea cuvintelor nerostite... Poate vei scrie în nuanțe de galben... gelos... pătimaș... acaparator... doar pentru tine... și numai pentru tine... Poate vei scrie în nuanțe de verde... liniștit... relaxat... echilibrat... sigur... pe toate situațiile din viața ta... și pe tine... Poate vei scrie în nuanțe de albastru... calm... serios... meditativ... la ceea ce a fost și va fi să vină... Însă eu sper că îmi vei scrie în toate culorile curcubeului... ca o explozie de veselie... de împlinire... de regăsire după o perioadă zbuciumată... după o furtună... după tot... Scrie-mi cu creioane colorate despre tine...

Îmi doresc să simt bucuria sărbătorilor... îmi doresc să fie zăpadă multă... să ningă ca în povești... să privesc fulgii de la fereastra casei cu o ceașcă de ceai fierbinte aburind în mâini... să simt cum perfecțiunea fiecărui fulg de zăpadă se topește în palmele fierbinți... îmi doresc să simt iarna! E o dorință și e singura mea dorință  de iarnă! Îmi amintesc iarna din copilărie... îmi amintesc mirosul hainelor înghețate aduse de bunica mea în casă... simt fiorul gerului care năvălea peste căldura sobei de fiecare dată când se deschidea ușa casei... simt în palme răceala țurțurilor de gheață ce atârnau de ștreașina casei până aproape de pământ... aud înca trosnetul lemnelor  mistuite de jarul din sobă și încă mai aștept să urmeze povestea de seară... povestea spusă la nesfârșit în fiecare seară de bunic... de fiecare dată altfel...  Aș vrea să ningă.... pentru că zăpada înlătură cenușiul cotidianului... pentru că purifică... pentru că ne învață să gândim magic... pentru că n

Trecem prin viață lăsând urme mai mult sau mai puțin adânci... lăsăm amintiri frumoase sau, dimpotrivă, lăsăm regrete... lăsăm dezamăgiri... dar lăsăm și bucuria unor împliniri... a unor deveniri...  Și viata ne transformă ușor-ușor în actori... actori ce-și joacă propriile roluri în propriile lor vieți... uneori jucăm rolul până la capăt... alteori abandonăm pentru că rolul nu ne mai satisface... nu ne mai reprezintă... nu ne mai permite să fim noi...  Jucăm roluri ce afectează cursul vieții celorlalți oameni... îi facem dependenți de  noi... de prezența noastră în viața lor... dar părăsim rolul mai devreme sau mai târziu... încetăm să îl mai jucăm pentru că ne consumă... pentru că nu ne mai satisface... și plecăm fără a mai aștepta gongul final.... plecăm pentru că suntem convinși că avem de jucat roluri mai provocatoare în viața altor oameni... plecăm pentru că ne dorim să fim pasageri prin viața altora și nu ne intereseaza permanența...  Fiecare dintre noi însă ar treb

Respectă-mi tăcerea... ador liniștea soaptelor și înțeleg mai bine ceea ce vrei să-mi spui fără cuvinte... Nu-mi plac oamenii care au convingerea că, dacă țipă suficient de tare, se fac mai bine înțeleși...  Nu sunt obligată să îmi placă. oamenii care țipă... când cineva ridică vocea, deja am tendința să întorc spatele și să plec... așa deodată, fără niciun fel de explicatii... doar să plec și atât... dar rămân... uneori din respect pentru omul din spatele țipătului... alteori din plictiseală sau din dorința de a vedea până la ce ton se poate ajunge. Și asta mă amuză cumplit și  zâmbesc. Ideea e că, de multe ori, nici nu sunt atentă la cuvinte, ci doar la gesturi, la mimică pentru că mie îmi transmite altceva...  Aș prefera să înțeleagă cei care "vorbesc" țipând  că nu se fac înțeleși... chiar deloc... și că risipesc energie pe care ar putea să o  canalizeze spre ceva constructiv... că îi putem înțelege numai atunci când au suficiente argumente pentru a-și susține

Există oameni cărora poți să le spui o mie de cuvinte și să nu înțeleaga nici măcar unul,  așa cum există și oameni cărora să nu le spui  nici măcar un cuvânt și ei să înteleagă perfect totul... Există oameni cărora poți să le oferi tot sprijinul tău pentru că ei oricum vor considera că nu i-ai ajutat niciodată cu nimic,  așa cum există și oameni pe care îi ajuți o singură dată și care îți vor mulțumi pentru tot restul vieții lor... Există oameni care se bucură de reușitele celorlalți din tot sufletul lor, precum există și oameni în ochii cărora se citește invidia, răutatea... Există oameni a căror unica preocupare e doar binele personal, așa cum există și oameni care  contribuie la binele celorlalți... Există oameni și oameni... depinde ce fel de om îți dorești să fii pentru că aici ai deplină libertate de a alege.

Oare de ce oamenii închid ochii atunci când se roagă... atunci când plâng... atunci cand țipă... atunci când sărută... atunci când visează?  Poate pentru că cele mai importante momente din viață nu pot fi văzute, ci doar simțite??? Închidem ochii  atunci când ne rugăm pentru că dorim să simțim apropierea... atingerea... înțelegerea... acceptarea iar ochii sunt o barieră în calea comunicării dincolo de noi... dincolo de neputința ființei umane.... Închidem ochii atunci când plângem pentru că mintea ne consideră slabi... neputincioși, pe când sufletul ne permite să plângem fără să ne judece, fără să ne condamne. Închidem ochii atunci când țipăm pentru că dorim o eliberare  a tensiunilor acumulate în propria ființă ... pentru că dorim o evadare din realitatea care ne apasă, care ne copleșește... pentru că dorim să fim doar noi cu noi... noi cu mintea și cu sufletul nostru în acea singurătate deplină în care țipătul este unica formă de manifestare a neputinței noastre în fața

Fă-ți timp pentru tine și fă-ți timp ACUM... nu peste o clipă, nu peste o vreme... nu cândva... ci acum... pentru că ai nevoie de timp pentru tine... pentru gândurile tale, pentru emoțiile tale... pentru că ești cea mai importantă persoană din viața ta și ai nevoie de timp pentru tine...  Fă-ți timp pentru a vedea pe unde treci... pe unde pășești în drumul tău... cum îți este... e nevoie doar de o clipă pentru asta... doar atât... Fă-ți timp să îți simți durerea... să îți privești lacrimile... să strivești suferința cu un zâmbet... și ai nevoie doar de o clipă pentru tine și gata... Fă-ți timp pentru un vis... chiar și cu ochii deschiși... dar visează... pentru că e frumos și ai nevoie de frumusețe în viața ta... și nu e nevoie decât de o clipă și atât... Fă-ți timp pentru adevăr... adevărul tău... pentru că ești tu iar adevărul tău e singurul care ar trebui să conteze pentru tine... doar pentru o clipă... Fă-ți timp pentru oamenii frumoși din viața ta... pentru că

Și, dacă iubirea s-ar împărți exact la doi, tot nu s-ar crea egalitate... iar asta e tot ceea ce își doresc unii oameni... iubire atent măsurată și cântarită, astfel încât niciunul să nu primească mai puțin decât oferă... așteptare ridicol de nerealistă și aducătoare de multe nopți nedormite și gânduri dureroase ce într-un final ucid cel mai pur sentiment din lume...  Iubirea nu se poate măsura și asta pentru că încă nu s-a descoperit o unitate de măsură pentru ea... o apreciem prin calificative, gesturi, cuvinte și așteptăm ca celălalt să înțeleagă cât de mult îl iubim... dar oare iubirea lui se măsoară la fel?...  Suntem invadați de sfaturi privind modalități ideale de manifestare a iubirii... iar aceste sfaturi ne îndeamnă să cumpărăm ceva care să marcheze iubirea... și, în spiritul comercialului, atașăm o etichetă  iubirii noastre... dar oare chiar are nevoie de așa ceva?...  Iubirea nu înseamnă etichete, bani, poziție socială, brand-uri... nu se măsoară și nu se câ

" Un bănuț pentru gândurile tale! "... adesea ne întrebăm ce se ascunde dincolo de cuvinte... ce gânduri hoinare străbat mințile celor de lângă noi.... dar fiecare gând, după țopăiala firească,  se oprește în priviri... pe buze... pe chip...  și devine apoi atingere... e atingerea acelui gând care nu are nevoie să devină cuvânt. Adesea oprim cuvintele pentru a asculta tăcerea... e o tăcere care vorbește deasupra cuvintelor banale... rigide... seci... iar atunci cand tăcerea nu ne mai spune nimic înseamnă că gândurile au tăcut... că nu mai au nimic de spus în priviri, pe buze ori pe chip.  " Mă simt de parcă aș vorbi cu mine! "... atunci înseamnă că am reușit să cumpăr cu un bănuț gândurile tale... înseamnă că m-ai lăsat să-ți pătrund în minte și în suflet... înseamnă că am ajuns dincolo de cuvinte... dincolo de banal... înseamnă că am pătruns într-o lume în care doar noi înțelegem sensurile... o lume în care tu știi ce vreau doar privindu-mă... iar eu îți

Judecăm toamna că își golește pomii și fuge... își pustiește codrii și se ascunde... își tăinuiește bucuria și pleacă... Judecăm viața că e scurtă... că nu ne oferă fericirea și o ține departe de noi... că ne obligă să simțim durerea... să trăim disperarea... să experimentăm dezamăgirea... Judecăm iubirea că nu ni se supune... că nu ni se oferă cu totul... că ne interzice să o trăim, să o simțim, să o chemăm... Judecăm oamenii pentru că arată altfel...se îmbracă altfel... gândesc altfel... pentru că nu sunt de acord cu ideile noastre... pentru că nu se supun voinței noastre... pentru că au curajul să spună ce simt, ce gândesc, ce doresc altfel... Judecăm totul... dar oare pe noi cine poate să ne judece?  Ne judecă toamna pentru că nu-i admirăm frumusețea... nu-i apreciem bogația... nu-i înțelegem trecerea... Ne judecă viața... pentru că nu știm să-i trăim clipele... nu avem curajul să-i înfruntăm furtunile... nu îi apreciem frumusetea... Ne judecă iubirea.

Ne lipsește  curajul de a trăi, de a ne asuma viața cu suișurile și coborâșurile ei... întodeauna încercăm să găsim o umbră de curaj în cei din jur fără a încerca măcar să o căutam în noi... în interiorul nostru... în gânduri, în trăiri, în emoții...  Fugim de realitate, de prezent, de concret și ne avântăm în visuri la care renunțăm ușor, fără luptă... ne hrănim mintea cu planuri de viitor, dar nu o lăsăm să gândească în prezent...  Iubim în viitor și ne interzicem să trăim iubirea prezentă... iubim ideea de iubire și nu învățăm să iubim, nu înțelegem ce înseamnă iubirea... doar plângem ideea unei iubiri care ar fi putut să fie și nu a fost... și nu este... nu este pentru că o căutăm în viitor și nu  în prezent.  Suntem defecți... pentru că iubim în viitor, gândim în viitor, deși noi suntem aici și suferim în prezent...

Tăcerea nu se aude... se trăiește... se simte... așa cum se simt picăturile de ploaie ce-ți brăzdează chipul... dar oare nu cumva sunt lacrimi? Tăcerea doare... e suferință pentru cei ce așteaptă un răspuns... o reacție... pentru cei ce depind de o emoție... pentru cei ce se caută... Alunecăm prin viață în  tăcere... aproape muți în fața provocării... trăim tăcerea și știm să o oferim... la fel de simplu, de elegant... aproape firesc... pentru că acum face parte din noi... din ființa noastră.... pentru că  tăcerea suntem noi... Intr-o lume plină de zgomote surde noi suntem tăcerea... pentru că am învățat să răspundem în tăcere... 

Oare dacă aș plânge, ai veni să-mi ștergi lacrima?... probabil că nu... mi-ai cere să îmi ascund lacrimile... oamenii puternici nu plâng!... și atunci aș plânge în suflet... Oare dacă aș râde, ai râde cu mine?... probabil că nu... mi-ai cere să îmi stăpânesc râsul... oamenii puternici nu râd în hohote!... pot să se controleze!... și atunci aș râde cu sufletul... Oare dacă aș țipa, ai țipa cu mine?... probabil că nu... mi-ai cere să tac... oamenii puternici știu să tacă... și atunci aș țipa cu tot sufletul... Oare dacă aș strica ceva, m-ai ajuta să repar?... probabil că nu... mi-ai cere să repar singură totul... iar dacă nu voi putea, mi-ai cere să trăiesc cu neputința... și atunci nu ți-aș mai răspunde... nici cu lacrima... nici cu râsul... nici cu țipătul... cu nimic... 

Am învățat să nu mai am niciun fel de așteptări de la nimeni deoarece am ajuns la concluzia că e cea mai bună metodă de a evita dezamăgirile... așa că încerc să accept persoanele așa cum sunt și să nu le judec prin prisma convingerilor mele...  Viata aceasta ne învață încă de la începuturi cum să-i judecăm pe alții, dar nu ne învață cum să-i tolerăm... și e greu pentru fiecare dintre noi să încercăm să înțelegem înainte de a judeca... înainte de a eticheta... nu știu, dar poate că e doar  dorința inconștientă de a răzbuna propriilor noastre etichete... Am învățat după multe lecții dure (și încă nu am încetat a mai învăța) să văd realitatea prin ochii altora... să înțeleg comportamente și reacții raportate la ceilalți și la mine...   să iert și  să sper că voi fi iertată...  Am invatat sa privesc viata din mai multe unghiuri... pentru ca am impresia ca e  in mii de colturi pe care, de cele mai multe ori, nu le putem percepe decat cu ochii mintii sau ai sufletului... am reali

Daca  ma pierd in gandurile tale ma vei gasi?... dar, daca ma ascund bine, stii pe unde sa ma cauti?... oare nu ma vei lasa sa ratacesc printre ganduri... ... fara sa ma gasesti... fara sa-ti pese... fara sa stii ce caut... ce vreau... ce-mi doresc... Imi place sa ratacesc printre gandurile tale... dar cel mai mult imi place cand ma gasesti... cand ma prinzi... cand imi prinzi gandul... cand iti dai seama ca gandim la fel... si-mi spui in soapta asta... ca sa nu distrugi clipa... sa nu strivesti adevarul si sa nu mai ramana nimic... Ne agatam de ganduri... si de clipe... si de adevar... ne agatam de tot ceea ce ne aminteste de noi... de amintiri de o clipa...  Cautam prin ganduri... ne cautam pe noi... pentru a regasi ceea ce am pierdut... amintiri de o clipa...

E prea greu să îi înțelegi pe ceilalți atunci când ți-e aproape imposibil să te înțelegi pe tine... și, dacă lor le găsești justificare pentru un cuvânt sau o faptă, tu nu ai nicio șansă în fața propriei judecăți...  Prin ochii altora lumea ta pare aproape perfectă... și poate că ești invidiat pentru "aproape" perfecțiunea lumii tale... însă, prin ochii tăi, lumea ta are sclipiri de amar și gust de întunecime și-ai vinde-o toată pe un zâmbet... O lume toată pentru un zâmbet... o judecată și un preț corect... nimic mai mult... și, cine se îndoiește de pretul unui zâmbet, primește în dar o lume cu sclipiri de amar și gust de întunecime... 

Ingerii se plimba printre noi... ii privesc pe cei care au uitat sa mai zambeasca si le ies in cale...  ii ating usor iar atingerea lor e binecuvantata. Ingerii fara aripi sunt cei  care ne ajuta sa credem in miracole... ei ne aduc miracolul in cale si il transforma in realitate... ei au fericirea in priviri.... ei au puterea de a alunga tristetea... de a alina suferinta... de a asterne linistea in suflete si pe chipuri. In jurul nostru sunt ingeri... au fost alesi dintre muritori spre a le aduce fericirea muritorilor... au fost alesi pentru ca oamenii sa nu uite sa creada in miracole... sa nu isi piarda speranta... increderea... Fiecare dintre noi are puterea de a fi inger pentru cineva care are nevoie sa mai creada in miracole.

Bea o cafea cu mine ... si hai sa povestim! Despre vise, despre limite, despre timp... despre toamna, despre vreme, despre viata... despre mine, despre tine... despre noi... hai sa povestim despre orice! Bea o cafea cu mine si, cu fiecare picatura, vei intelege de ce...  iti voi spune de ce... imi vei spune pentru ce... Hai sa oprim timpul in loc cu o cafea... pentru ca trezeste amintirea atator dimineti perfecte... pentru ca inlatura regretul atator clipe pierdute... pentru ca ne tine departe de suferinta unor momente ce ar fi putut sa fie si nu au fost.... Bea o cafea cu mine si povesteste-mi despre vreme... o poveste pe care as vrea sa o aud printre picaturi... o poveste spusa  la o cafea sorbita cu inghituri mici...ca sa dureze cat mai mult... cafeaua si povestea... Bea o cafea cu mine si spune-mi o poveste... despre orice!

Într-un final, totul va rămâne doar o poveste... spusă la început în șoaptă și, mai apoi, în hohote de râs cu lacrimi de amintire... niciun regret... nicio dezamăgire... doar imaginea acelor clipe devenite acum poveste...  Ne temem de episoade triste... fugim de tot ce înseamna durere... dar viața ne găsește și ne învață și ce e lacrima și ce e zâmbetul... așa, ca să ne pregătească... să știm de toate...  Și știm... și acceptăm doar pentru că avem credința că jocul încă mai poate continua... și jucam până când totul va fi doar o poveste.

E nevoie de timp si rabdare pentru a cladi o viata frumoasa... e nevoie de oameni care sa te ajute sa construiesti pentru ca singur intotdeauna e mai greu... insa e nevoie  de o eternitate pentru a te cladi pe tine la fel de frumos cum iti inchipui visele... E cumplit de greu sa darami ceva din fiinta ta ce altii au ridicat stramb... insa, in momentul in care ai constientizat acest lucru, e bine sa strici pentru a cladi din nou, de data aceasta mai aproape de perfectiune... si e nevoie de tine, de prezenta si efortul tau pentru ca, in final, uitandu-te in oglinda sa poti sa recunosti si sa placi... Viata e o permanenta lectie din care poti lesne invata cum sa fii si cum sa devii... insa e nevoie de incursiuni adanci in interiorul sufletului nostru pentru a putea sa intelegem cine suntem si incotro vrem sa ne indreptam... in momentul in care putem afirma fara ezitare ca ne cunoastem cu adevarat am invatat deja lectia pe jumatate...  Nu stiu daca lectia va fi invatata vreodata com