Ina Stan

Fericirea... atunci când o cauţi cu atâta ardoare s-ar putea să nu o găseşti... pentru că ştie să se ascundă foarte bine... pentru că îţi cunoaşte dorinta arzătoare de a o găsi şi se joacă "de-a v-aţi ascunselea"... pentru că îi place jocul şi pentru că ştie că întotdeauna câştigă... iar tu întotdeauna vei pierde... pentru că eşti disperat să fii fericit... Relaxează-te! Nu mai face din căutarea fericirii scopul vieţii tale... pentru că vei uita esenţialul... vei uita să îţi trăieşti viaţa şi îţi vei plânge nefericirea...  Renunţă la goana dupa fericire... şi bucură-te de fiecare clipă... de fiecare moment al vieţii tale... bucură-te de primul fulg care ţi se va aşeza pe frunte... simte răceala zăpezii ca pe o trezire la realitate... priveşte cerul din care străbat raze şi simte-i măreţia... priveşte chipul unui copil ce se bucură şi bucură-te împreuna cu el de lucrurile simple.... şi, rând pe rând, clipă de clipă vei simţi eliberare... relaxare... acceptare... liniş

În fiecare clipă cerul îşi deschide braţele pentru a primi îngeri... îi alege dintre noi, dintre pământeni  să-I fie alături lui Dumnezeu... Încet, încet ne înconjurăm de îngeri... ne pierdem rădăcinile... ne pierdem valorile... ajungem frunze în vânt... ne purtăm neputinţa şi ne târâm paşii cu priviri atent aţintite în pământ... suflete firave ce se îneacă cu glasul dreptăţii şi-şi poartă suferinţa în tăcere... ne pierdem vocea... ne pierdem conştiinţa  şi acceptăm nedreptatea, duşmănia, ura, minciuna, trădarea... În scurte momente de deşteptare ţipăm după schimbare, dar nu înţelegem că schimbarea trebuie să vină din noi... e nevoie de o schimbare totală a tot ce a însemnat cândva OM... e nevoie de schimbarea fiecăruia dintre noi... pentru că am uitat ce înseamnă bine, frumos, adevăr, dreptate, iubire... am uitat valorile care ne definesc umanitatea... Căutăm vinovaţi în afara noastră... acuzăm, lovim, aruncăm cu vorbe dureroase ca pietrele ce ucid sentimente... ne dis

Avem aşteptări de la ceilalţi şi spunem EU înainte de a spune NOI... e parcă mai simplu să fim egoişti, să ne asumăm meritele unei munci în echipă, să transformăm clipele de crâncenă implicare ale lui NOI în ceva ce îi aparţine doar lui EU... EU înaintea tuturor... EU mai presus de orice şi de oricine... dar oare cum se simte NOI? Devenim egoişti pentru că lumea în care trăim ne vrea aşa... luptăm pentru supremaţia lui EU şi suntem capabili de orice pentru a ajunge acolo  unde se împletesc dorinţe şi vise şi idealuri... însă uităm că fericirea nu stă în dorinţe şi vise, ci în oameni... uităm că EU e singur fără NOI... că dorinţele împlinite nu se transformă în clipe de fericire dacă nu există NOI...  Şi, dacă ar fi să ne amintim unde putem găsi fericirea, oare am accepta că acolo îi e locul? Oare nu am continua să căutăm fericirea singuri de teama de a nu o împărţi cu NOI? Oare, în egoismul nostru, nu am avea convingerea că porţia de fericire ar fi mai mare dacă nu am împărţi-o cu NO

Trăim fiindu-ne teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla şi uităm să trăim indiferent de ceea ce ni se întâmplă... ne petrecem viaţa paralizaţi de teama unui eşec... a unei pierderi... şi nu încercăm să înfruntăm pericolul indiferent de consecinţe... nu înfruntăm viaţa... nu îi sfidăm limitele pe care ni le impune... ne creem propriile zone de confort din care refuzăm să mai ieşim... pentru că ne e teamă de nou... de necunoscut... de altceva... Aşteptăm să se produca miracole... dar uităm ca noi suntem  miracole care deja s-au produs... aşteptăm ca viaţa să ne ofere doar frumos... doar bine... doar excepţional... dar oare am putea numi toate acestea experienţă? Putem oare găsi în noi curajul de a înfrunta orice, oricând? Putem face efortul de a înţelege că orice ni se întâmplă are un scop anume? Evenimentele din viaţa noastră au întotdeauna un singur sens: fie sunt o binecuvântare, fie sunt o lecţie menită să ne înveţe  ceva. Depinde de fiecare dintre noi să le transforme în c

Oamenii se pierd printre filele vieții și lasă întipărite amintiri... scurte momente de " A fost odată ..." ce se țes singuratice pentru a fi apoi povestite de moși cu argint în plete și bunicuțe ce miros a busuioc și cozonaci...  E o poveste care începe așa, ca o primăvară... cu vesele culori și gălăgie, cu cântece și voie bună, senină ca un zâmbet... și se sfârșește ca anotimpul alb, cu respirație de gheață... Ne scriem poveștile mânați de dorințe și nevoi... de vise și gânduri... de lacrimi și zâmbete... scriem capitole întregi și, deși le-am vrea perfecte, nu putem să rescriem niciunul... cerneala lor nu se va șterge în veci...  Nimic din viață nu e regret... doar lecție sau șansă.... sau moment de meditație... de adâncă reflecție la ce a fost și ce-ar fi putut să fie...

Cu capete plecate și pumnii strânși ne revoltăm împotriva sorții... cerem mai mult, parcă prea mult, și uităm să mulțumim pentru ce suntem... pentru ce avem... pentru tot...  Purtăm cu noi grele poveri - regretele... regrete pentru ce am avut și nu am știut să pretuim... regrete pentru ce ne-am dorit, dar ne-a fost interzis să primim... regrete ce ne zdrobesc sufletele și ne răpesc bucuria...  Ne grăbim să primim și deschidem larg brațele... în schimb, uităm de multe ori să le deschidem atunci când cineva are nevoie de noi... ezităm să oferim din ce e al nostru și am învățat să pronunțăm un singur cuvânt: EU. Atunci când oferi un zâmbet, o îmbrățișare, o mângâiere, nu te costă nimic... poate doar o fărâmă din sufletul tău care oricum se va întoarce către tine pe aripa unui surâs, a unei îmbrățișări, a unei mulțumiri...