Ina Stan

Se apropie cu pași repezi un nou an... abia realizez când se scurge timpul... e aproape imperceptibil în trecerea sa... și doar acele câteva secunde la trecerea dintre ani vor face diferența... pentru că ele marchează efemeritatea...  Suntem ajutoarele timpului... pentru că noi suntem cei care numără... secunde, minute, ani, dar nimic nu durează mai mult decât o clipă... pentru că ea face diferența între fericire și tristețe... între agonie și extaz... între viață și moarte...  Marcăm timpul... sau timpul ne marchează pe noi?... oricum nu conteaza cine și cum se joacă... cine și cum e serios... sau cât de serios este.... Fie ca noul an care aproape ne bate la uși să fie un an plin de visuri... plin de magie...  plin de o frumoasă nebunie...  Sper că va fi un an în care veți citi  cărți extraordinare... că veți săruta pe cineva care vă va crede mirifici... că nu veți uita să vă descoperiți noi pasiuni... că nu veți înceta să vă redefiniți... că veți cânta... veți dansa.

Uneori întâlnești persoana potrivită la timpul nepotrivit... alteori întâlnești persoana nepotrivită la momentul potrivit... dar atunci când întâlnești persoana potrivită la timpul potrivit, într-o situație potrivită, se întâmplă pentru că sunteți meniți să fiți împreună... soarta v-a adus față în față și v-a impus să vă țineți de mână... nu dați drumul mâinilor pentru că ele sunt menite să rămână prinse pentru totdeauna. Soarta... șansa... intervenția divină... oricum s-ar numi, e un miracol atunci când doi oameni se găsesc unul pe celălalt.... când se descoperă dintr-o mulțime de alți oameni... când pornesc într-o nouă aventură ținându-se strâns de mână...

Nu suntem destinați să rămânem indiferenți la problemele celor din jurul nostru... nu asta e menirea noastră, a oamenilor. Se presupune că suntem meniți să trecem peste tragediile pe care viața ni le aduce în cale și cu care ne lovește brusc, fără avertismente,  fără compasiune... Suntem meniti să ne ridicăm din propria durere pentru a-i ajuta pe cei din jurul nostru care trăiesc, la rândul lor, episoade dureroase... pentru că asta înseamnă umanitatea...  Suntem oameni și nu ne putem permite să rămânem blocați în gânduri sau momente dureroase... pentru că asta ne împiedică evoluția... ne împiedică transformarea în ceva mai bun, în altceva mai frumos, mai înțelept... așa că ne deblocăm pentru a ne bucura de darurile cu care ne înzestrează viața pe mai departe... daruri mai mult sau mai putin așteptate... Vom găsi în aceste daruri puterea de a merge mai departe... lecțiile care ne vor ajuta să facem trecerea mai ușoară... gândurile care ne vor ajuta să înțelegem adevăratul sen

Crăciunul sunt oamenii... cei care  nu și-au pierdut credința... cei care mai visează la lucruri frumoase... cei care nu au uitat să mai spere.... Crăciunul este în sufletele noastre...  nu în vitrinile magazinelor... nu printre rafturi care te îmbie să cumperi lucruri de care chiar nu ai nevoie....  Crăciunul înseamnă liniște,  împăcare, pace sufletească... nu înseamnă agitație, nervi, îmbulzeală, zgomot asurzitor de claxoane ce își urlă cu disperare nemulțumirea... Crăciunul aduce vorbe blânde, calde, șoptite... glas de colind ce anunță Nașterea Mântuitorului... nu aduce țipete, ceartă, vorbe aruncate la repezeală menite să rănească, să distrugă, să ucidă... Crăciunul înseamnă daruri de suflet oferite celor dragi... nu înseamnă cadouri cumpărate pe fugă... în ultima clipă... doar pentru că trebuie să se ofere ceva... Crăciunul înseamnă familie... brad împodobit... miros de cozonac...  Crăciunul e în fiecare dintre noi... se simte și se trăiește!

Pot să mă opresc o clipă și să-i fur vieții un surâs și apoi să fug cât mai departe ca să nu îmi ia surâsul înapoi...  Pot să mă opresc o clipă și să îi răpesc sorții o șansă și apoi să fug cât mai departe ca nu mă ajungă soarta și să-și ceară șansa înapoi... Pot să ma opresc o clipa și să-ti iau  de pe frunte un gând și apoi să fug ca să nu te ajungă gândul.... Pot sa mă opresc o clipă și să îți pun pe buze un zâmbet și apoi să fug ca să nu mă răzgândesc și să-ți iau zâmbetul cu mine... Pot să mă opresc o clipă și să te ajut să repari ce am stricat... și apoi nu am să mai fug pentru că știu că nu am mai putea zâmbi... pentru o clipă sau pentru totdeauna... iar când zâmbim împreuna putem atinge cerul... doar cu un zambet...

Iubirea autentică... cine-i simte lipsa?... cred că prea puțini realizează că ceea ce trăiesc nu este o iubire autentică iar, în momentul în care conștientizează, relația lor moare... se stinge subit... fără explicații... fără răspunsuri... fără cuvinte... sau se târăște... se chinuie... îndură... suportă.... Într-o societate care nu are timp să se cunoască... să se accepte... să  iubeasca... cum oare putem avea credința că ne putem cunoaște... că ne putem accepta... că putem iubi???... cum oare putem ști ce e iubirea din moment ce trăim iubiri surogat?... cum oare putem recunoaște iubirea autentică dacă nu avem o reprezentare corectă a ei?... și nu e valabil aici modul în care este descrisă iubirea autentică  în atâtea mii de cuvinte perfecte de cei ce și-au dedicat viața ca să o descrie, ca să o descopere... pentru că iubirea e personală și individuală... Cum se simte iubirea autentică?... cu fluturași sau fără?... cu mii de dorințe sau doar cu una singură?...  cu lacrimi de

Dacă îți dorești să rămâi, rămâi pentru totdeauna... fără regrete... fără "dacă"... fără motive... pur și simplu rămâi pentru că e dorința ta... Dacă îți dorești să pleci, pleacă astăzi... fără întrebări... fără priviri aruncate înapoi... fără lacrimi... pur și simplu pleacă pentru că asta simți... Dacă vrei să te schimbi, schimbă-te în bine... fără insistențe... fără condiționări... fără scuze... pur și simplu schimbă-te pentru că simți că e un plus pentru tine... Dacă vrei să vorbești, vorbește... fără rețineri... fără temeri... fără cenzură... dar e bine să te asiguri că ceea ce spui e ceea ce crezi cu toată ființa ta...  că ceea ce rostești te reprezintă... îți reflectă emoțiile... îți reflectă gândurile...  Dacă vrei să afli mai multe despre tine, reflectează puțin asupra modului în care te comporți cu ceilalți... pentru că felul în care îi tratezi pe ei este o reflecție a sentimentelor pe care le ai față de propria persoană...

Picături de suflet... desprinse din lacrimile îngerilor și trimise în dar spre pământ... să le primim și să oferim mai departe... doar celor ce au nevoie... doar celor ce știu să se roage cu sufletul... Minuni adânc încătușate în șoapte... puritate oglindită în lacrimi ce se preling ușor pe obraji și se înnoadă în sărut pe buze... șoaptă și sărut de-o lacrimă... Înger și demon... șoaptă și sărut... lacrimi împletite și picături de suflet... avem nevoie de toate pentru a simți că trăim într-o lume care a încetat să mai trăiască... într-o lume care se târăște... într-o lume care ne condamnă sentimentele... într-o lume care ne vrea doar etichete...

Trăim... iubim... murim într-o cușcă unde minciuna ia uneori locul adevărului... și am învățat să răspundem minciunii cu minciuni... am învățat să facem jocurile minciunii... să trișăm pentru a câștiga orice... și trișăm în afaceri  pentru a câștiga bani...și trișăm în iubire pentru a câștiga șanse cu alte "iubiri"... și trișăm în oglindă pentru a păcăli timpul și a recâștiga anii pe care i-am pierdut și care nu se vor mai reîntoarce vreodată... Ne însușim minciunile lumii despre orice... despre oricine... despre noi...  și parcă minciunile sună mai bine decât adevărul... arată mai bine decât adevărul... îmbracă mai bine decât adevarul... Cumpărăm minciuni frumos ambalate... vindem la rândul nostru minciuni... pentru că asta se cere... pentru că asta se vrea... pentru că ne place să mințim și să ne mințim singuri...  Oglinzile care arată adevarul sunt deformate... sunt stricate... sunt greșit executate... și ne oglindim în părerea altora... ne modelăm dupa chipul

Îmi plac diminețile... absolut toate diminețile... momentele în care orașul încă nu s-a trezit la viață... clipele dinainte de începerea forfotei cotidiene... clipele când pot sorbi pe îndelete din cana cu cafea... si în jur e atâta liniște...  Îmi plac planurile anulate... acele planuri ale altora la care practic trebuie să particip... senzația de ușurare din momentul anulării e mai mult decât mi-aș putea dori... Îmi plac zilele ploioase... ador zgomotul picăturilor de ploaie ce se lovesc ritmic în ferestre... creează senzatia de liniște... împăcare... relaxare... Îmi plac furtunile... zbuciumul întregii naturi din timpul furtunii și liniștea de după...  și știu că va  urma o zi  frumoasă... cu soare blând și dans de curcubeu...  Îmi plac ninsorile... când fulgi de zăpada cad îmbrățișați din cer și se confundă cu milioane de alți fulgi... când îmi lipsesc fruntea de geamul înghețat ca să privesc botezul sfânt al primei zăpezi... Dar mai presus de toate îmi plac mi

Aștept cu înfrigurare fulgii de nea... îi aștept să mi se așeze reci pe frunte... pe buze... ca într-un sărut de trezire la sinceritate... aștept... Aștept iarna... cea adevarată... cu zăpadă multă ca în poveștile bunicilor.... o aștept să mă poarte în copilăria de altădată... o aștept să-mi mângâie sufletul cu suflarea ei înghețată de  gerul adevărului... Aștept zăpada... albă, pură, imaculată... ca sufletele sfinților... ca sufletele părinților plecați să stea la povești cu îngerii... povești de iarnă și de sărbătoare... Aștept colindele... daruri minunate pentru sufletul muritorilor... ale celor ce mai știu încă să asculte...  voci de îngeri ce răsună  peste lume... Aștept noaptea magică... când cerul se unește cu pământul în singurul moment de tandrețe de peste an... când toate dorințele muritorilor cu suflet curat se împlinesc... când inimile uită să mai urască și se iartă...      Aștept și ascult...

Plânge vântul... plânge de ciudă... și fură... îmi fură fulgii de zăpadă să-i ducă departe... și fuge măturând cu ei străzile pustiite de viață... îi adună în vârtej și-i mână peste câmpuri... pe dealuri... până departe... în locuri tainice... ascunse de ochi iscoditori...  Plânge vântul... și se roagă... și  se umilește... și aruncă blesteme aprige... și mă cheamă... mă ispitește să-i ies în cale pentru a mă învălui în îmbrățișarea-i de gheață...  Plânge vântul... și așteaptă... mă așteaptă să-i cad în brațe și să-mi atingă obrajii cu un sărut de gheață... dar îl las să plânga și să aștepte...

Scrie-mi gândurile tale cu creioane colorate... vreau să simt culorile  sufletului tău... Poate vei scrie în nuanțe de roșu... vulcanic... temperamental... înflăcărat de pasiunea cuvintelor nerostite... Poate vei scrie în nuanțe de galben... gelos... pătimaș... acaparator... doar pentru tine... și numai pentru tine... Poate vei scrie în nuanțe de verde... liniștit... relaxat... echilibrat... sigur... pe toate situațiile din viața ta... și pe tine... Poate vei scrie în nuanțe de albastru... calm... serios... meditativ... la ceea ce a fost și va fi să vină... Însă eu sper că îmi vei scrie în toate culorile curcubeului... ca o explozie de veselie... de împlinire... de regăsire după o perioadă zbuciumată... după o furtună... după tot... Scrie-mi cu creioane colorate despre tine...

Îmi doresc să simt bucuria sărbătorilor... îmi doresc să fie zăpadă multă... să ningă ca în povești... să privesc fulgii de la fereastra casei cu o ceașcă de ceai fierbinte aburind în mâini... să simt cum perfecțiunea fiecărui fulg de zăpadă se topește în palmele fierbinți... îmi doresc să simt iarna! E o dorință și e singura mea dorință  de iarnă! Îmi amintesc iarna din copilărie... îmi amintesc mirosul hainelor înghețate aduse de bunica mea în casă... simt fiorul gerului care năvălea peste căldura sobei de fiecare dată când se deschidea ușa casei... simt în palme răceala țurțurilor de gheață ce atârnau de ștreașina casei până aproape de pământ... aud înca trosnetul lemnelor  mistuite de jarul din sobă și încă mai aștept să urmeze povestea de seară... povestea spusă la nesfârșit în fiecare seară de bunic... de fiecare dată altfel...  Aș vrea să ningă.... pentru că zăpada înlătură cenușiul cotidianului... pentru că purifică... pentru că ne învață să gândim magic... pentru că n

Trecem prin viață lăsând urme mai mult sau mai puțin adânci... lăsăm amintiri frumoase sau, dimpotrivă, lăsăm regrete... lăsăm dezamăgiri... dar lăsăm și bucuria unor împliniri... a unor deveniri...  Și viata ne transformă ușor-ușor în actori... actori ce-și joacă propriile roluri în propriile lor vieți... uneori jucăm rolul până la capăt... alteori abandonăm pentru că rolul nu ne mai satisface... nu ne mai reprezintă... nu ne mai permite să fim noi...  Jucăm roluri ce afectează cursul vieții celorlalți oameni... îi facem dependenți de  noi... de prezența noastră în viața lor... dar părăsim rolul mai devreme sau mai târziu... încetăm să îl mai jucăm pentru că ne consumă... pentru că nu ne mai satisface... și plecăm fără a mai aștepta gongul final.... plecăm pentru că suntem convinși că avem de jucat roluri mai provocatoare în viața altor oameni... plecăm pentru că ne dorim să fim pasageri prin viața altora și nu ne intereseaza permanența...  Fiecare dintre noi însă ar treb

Respectă-mi tăcerea... ador liniștea soaptelor și înțeleg mai bine ceea ce vrei să-mi spui fără cuvinte... Nu-mi plac oamenii care au convingerea că, dacă țipă suficient de tare, se fac mai bine înțeleși...  Nu sunt obligată să îmi placă. oamenii care țipă... când cineva ridică vocea, deja am tendința să întorc spatele și să plec... așa deodată, fără niciun fel de explicatii... doar să plec și atât... dar rămân... uneori din respect pentru omul din spatele țipătului... alteori din plictiseală sau din dorința de a vedea până la ce ton se poate ajunge. Și asta mă amuză cumplit și  zâmbesc. Ideea e că, de multe ori, nici nu sunt atentă la cuvinte, ci doar la gesturi, la mimică pentru că mie îmi transmite altceva...  Aș prefera să înțeleagă cei care "vorbesc" țipând  că nu se fac înțeleși... chiar deloc... și că risipesc energie pe care ar putea să o  canalizeze spre ceva constructiv... că îi putem înțelege numai atunci când au suficiente argumente pentru a-și susține