Ina Stan

Am invatat sa cautam intotdeauna vinovati dincolo de noi chiar si atunci cand greselile ne-au apartinut in totalitate... am invatat sa declinam adevarul, sa ne lovim de sinceritate si sa cerem scuze minciunii... Am invatat ca responsabilitatea nu mai este o necesitate... ca ne putem strecura  si altfel... ca nu avem nevoie pentru a trai bine decat de  relatii atent alese... Am invatat ca trebuie sa "ceri" ca sa primesti, chiar daca a cere a devenit sinonim cu a cersi... cersim drepturile ce sunt incalcate voit, cersim atentia ce ne este refuzata, cersim dreptatea pe care am pierdut-o, cersim la nesfarsit tot ceea ce in mod normal ni s-ar fi cuvenit... Am invatat  privindu-i pe altii si intelegand ca platesc un pret pentru a le fi usor si bine. E pretul fruntii plecate in fata furnizorilor de astfel de stari.  Un om care pleaca fruntea este un om frant in fata demnitatii umane.  Nu, nu pot alege o frunte plecata pentru  a-mi fi usor si bine, asa ca aleg sa

Daca ar fi sa-mi odihnesc gandul pe un fulg, atunci s-ar topi la prima raza de soare si s-ar scufunda in adancul marii... adio gand! Daca ar fi sa-mi cada lacrima pe obrazul tau, atunci s-ar topi la primul zambet si ar disparea in eternitate... adio lacrima! Daca ar fi sa-mi  visez visul, atunci nu ar trebui sa ma trezesc niciodata pentru ca visul s-ar contopi cu realitatea... adio vis! Daca ar fi sa pot rasturna lumea, atunci s-ar intoarce timpul pentru ca lumea ta e timpul meu... adio timp! Daca ar fi sa pastrez ceva, atunci as pastra surasul unei lumi intregi pe chipurile noastre... si atat!

Se sfarseste, insa e doar o trecere spre un alt an... cu exact aceleasi anotimpuri... exact aceleasi luni si  aceleasi zile denumite generic in calendare si masurate cu exact aceleasi unitati de masura... se sfarseste un an, dar incepe un altul si tot ceea ce il face sa fie dorit si asteptat cu nerabdare este speranta ca poate va fi mai bun decat cel care tocmai se pregateste sa paraseasca scena timpului... Un bilant de sfarsit de an... niciodata... pentru ce?... la ce ar folosi?... sunt doar 365 de zile care au trecut... cu realizari si pierderi... cu zambete si lacrimi... cu momente de relaxare, dar si de agitatie maxima... si cu atat de multe altele... cine ar sta sa numere, sa calculeze, sa analizeze, sa priveasca in trecut spre un timp care nu mai este??? Planuri pentru anul ce va sa vina????... nici macar... si asta pentru ca timpul m-a invatat ca planurile se fac pentru ca Dumnezeu sa aiba de ce sa rada... nu mai fac planuri... nu mai stabilesc termene, pur si simplu iau

Iubirea autentica e asemeni unui puzzle... bucatele mici, in aparenta nesemnificative, imbinate in cadre potrivite duc la realizarea intregului... si doar intregul   e cel care conteaza... In general, cu cat puzzle-ul este mai complex, cu atat necesita mai multa rabdare si intelegere din partea celor care se decid sa-l realizeze in doi... iar totul porneste de la pasiune... Atunci cand se pierde o singura piesa, puzzle-ul nu mai poate fi terminat si iubirea moare... e nevoie de grija, de pasiune, rabdare si intelegere... e nevoie de colaborare si respect... e nevoie de prezenta pentru ca nu se accepta scutirile si absentele de orice fel...  Iubirea autentica nu are termen de garantie...  exista si atat...  Iubirea autentica nu are o definitie universal valabila, ci se afla in continua definire si redefinire...  Iubirea autentica nu se pierde in timp, ci dainuie dincolo de acesta... Iubirea autentica ramane un mister pe care mintea umana nu il poate patrunde cu toate armele

Se stinge toamna... zi dupa zi, clipa dupa clipa se simte tot mai mult rasuflarea de gheata a iernii...  cerul intunecat se reflecta pe chipurile pustiite de zambet ale oamenilor ce pasesc lenes pe strazile inundate de praf... lipseste ploaia sau veselia care ar schimba dintr-o data perspectiva? Analizam totul la o prima vedere si dam verdicte... punem etichete si trecem nepasatori mai departe... constientizam la un moment dat ca am gresit, dar nu mai dam pasul inapoi, nu mai plecam privirea in incercarea timida de a ne recunoaste greseala, nu mai spunem simplu: "Iarta-ma!".  Am devenit nepasatori la sentimentele celorlalti si atenti doar la propria persoana, la satisfacerea tuturor nevoilor noastre si atingerea oricarui scop personal fara a privi o clipa in jur si a scapa de dominatia EU-lui... tipam atunci cand doar ni se pare ca suntem nedreptatiti si cautam vinovati pe care ii acuzam direct de neimplinirile noastre fara a sesiza macar ca avem o problema care se tra

Avem asteptari de la ceilalti si spunem EU inainte de a spune NOI... e parca mai simplu sa fim egoisti, sa ne asumam meritele unei munci in echipa, sa transformam clipele de crancena implicare ale lui NOI in ceva ce ii apartine doar lui EU... EU inaintea tuturor... EU mai presus de orice si de oricine... dar oare cum se simte NOI? Devenim egoisti pentru ca lumea in care traim ne vrea asa... luptam pentru suprematia lui EU si suntem capabili de orice pentru a ajunge acolo  unde se impletesc dorinte si vise si idealuri... insa uitam ca fericirea nu sta in dorinte si vise, ci in oameni... uitam ca EU e singur fara NOI... ca dorintele implinite nu se transforma in clipe de fericire daca nu exista NOI...  Si, daca ar fi sa ne amintim unde putem gasi fericirea, oare am accepta ca acolo ii e locul? Oare nu am continua sa cautam fericirea singuri de teama de a nu o imparti cu NOI? Oare, in egoismul nostru, nu am avea convingerea ca portia de fericire ar fi mai mare daca nu am imparti-o cu

Uneori nu avem nevoie decât de linişte... de momente pe care să le petrecem doar cu noi înşine pentru a găsi un alt nod de la care să putem porni către un nou început... e acea linişte în care îţi cauţi împăcarea cu tine însuţi, te ierţi pentru toate greşelile făcute propriei fiinţe şi aştepţi... şi e plăcută aşteptarea! Avem permisiunea de a ne odihni... nu trebuie să reparăm toate lucrurile stricate... nu trebuie să încercăm să-i facem fericiţi pe toti ceilalţi... însă trebuie să ne luăm un timp doar pentru noi pentru că e  nevoie să ne redefinim... sau, pur şi simplu, să pierdem timpul "aiurea" într-o totală rupere de realitate, cu mintea golită de orice lucru care ar putea provoca şi cea mai mică stare de nemulţumire...  Şi, după momentul de totală pierdere în adâncul propriei fiinţe, de regăsire cu eul personal, de împăcare cu sine, e timpul pentru revenirea la realitate şi de continuare a poveştii pentru că merită să aibă un final fericit.

Imi placea toamna pentru ca ii placea ei... o regaseam pierduta in tufele de crizanteme din gradina... ii auzeam pasii sub fosnetul frunzelor moarte... si o priveam cum urmarea atent ultimul mar ce sta sa cada din copacul din fata casei... il pandea cu ochi lacomi, asteptand clipa cand se va bucura sa-l tina strans in palme... Ii placeau merele coapte si imi placeau si mie... o intrebam din priviri si-mi raspundea la fel... un mar copt nu era niciodata de ajuns... poate doua... doar pentru noi... si intreaga bucatarie ne stia secretul! Stiam ca acolo va fi in fiecare toamna a vietii mele... pierduta in flori si frunze... in miros de mere coapte si de floare! Imi placea toamna pentru ca ii placea si ei, dar acum toamna nu mai e la fel!

Lasa-i sa te judece! Lasa-i sa nu te inteleaga! Lasa-i sa te transforme in subiect principal de discutie! Oricum parerea lor nu este problema ta! Ramai senin, cu sufletul deschis si liber in propria-ti simplitate! Pentru ei vei fi intotdeauna prea complicat... dificil de inteles... o enigma! Nu conteaza ce vor spune sau ce vor face, insa nu trebuie sa te indoiesti niciodata de cuvantul tau sau de frumusetea adevarului tau!

Se simte iar toamna... e altfel... e o toamna golita de sensuri... cu drumuri noi si vechi inceputuri... e anotimpul in care se  invata ce e durerea pierderii si se spera la ceea ce va sa insemne vreodata regasirea...   Printre frunze  moarte si lacrimi ce cad necontenit dintr-un cer parca vesnic nemultumit se plimba umbrele mari si mici... culori vesele in cenusiul de toamna tarzie... Agatat de o rafala de vant cutreiera lumea un zambet... si se opreste in drumul lui cand pe bastonul tremurand al unui bunic, cand pe  manuta unui copil, cautand un chip de care sa se lipeasca... poate se va lipi de chipul acestei toamne sa o inveseleasca.

Pasim grabiti pe aceleasi trotuare sparte ce suna a pustiu si-a vreme rea... ne lipseste timpul pentru a putea vedea clipa de fericire ce se ascunde in fata noastra... cu capetele plecate am invatat ca inaintam mai repede...  E o vreme care doare si pe care o traim la intensitate maxima. Si e cumplit pentru ca ne-am invatat cu suferinta si nu mai ripostam atunci cand refuza sa mai coboare din bratele noastre.  Pasim grabiti printr-o alta toamna cu frunze ruginii si miros de crizanteme albe... culorile toamnei s-au pastrat aceleasi de veacuri, doar oamenii sunt altii si altfel...

Si ce sa faci atunci cand o amintire frumoasa doare? Cum sa faci sa treaca durerea? Cui sa spui ca unele amintiri sunt acum motiv de lacrimi amare si  nu mai ai bratele unde sa-ti gasesti alinarea?  Cui sa spui si cine sa te inteleaga cand vorbesti de momente frumoase ce au fost odata si din ochi cad lacrimi? Si nu sunt acestea lacrimi de regret, ci sunt lacrimi de neputinta pentru ca acum totul incepe cu "A fost odata..."... exact ca in povestile copilariei, numai ca  bunicii, care le sopteau la ceas de seara ca sa-si adoarma odorul scump, privesc din icoanele vremurilor cu zambet bland catre cel care nu mai este de mult copil...    Si a fost odata ... o poveste...

Ne pierdem radacinile... se desprind usor si pleaca pe rand duse de brumele toamnelor... una... si inca una... dispar in parfum de crizantema  si gutui parguite...  Trecem plapand cu urmele amintirilor in priviri peste aceleasi anotimpuri si speram ca durerea sa dispara odata cu zorii unei alte zile... speranta desarta... gand pribeag.  Clopote triste... sunete surde ale unor lacrimi de amintire... prin fereastra sufletului se aud chemari ale unor clipe demult apuse iar ecoul lor anunta pustiul si atat.

Atunci cand au ramas prea multe cuvinte nerostite, cand tacerea cade grea si neputinta isi arata coltii, abia atunci esti capabil sa definesti ce inseamna cu adevarat durerea... doar ca ale tale cuvinte vor fi prea scurte, prea seci, prea putine si se vor impotmoli inainte chiar de a fi rostite. Invatam sa vorbim cu ingerii... ii chemam in vis si le spunem durerea... ii imploram sa ne impartaseasca taina... cersim indurare si liniste, nu pentru noi, ci pentru ei, pentru cei care urca spre cer pentru a fi la randul lor ingeri... sunt ingerii nostri, suflete frumoase, amintiri dragi.

De-ar fi sa repetam de o mie de ori viata aceasta si tot am face aceleasi greseli... si tot am rani aceiasi oameni... si tot am ocoli un drum drept  doar pentru ca ni se pare ca prin alta parte e mai bine... iar la finalul celor o mie de incercari am fi tot noi... mereu aceiasi, niciodata diferiti, desi, poate, ne-am fi dorit schimbarea. Cerem mereu sanse de la soarta... cersim oportunitati... pretindem drepturi ce nu ni se cuvin sau ni se cuvin doar pe jumatate... dar, atunci cand suntem stapanii propriilor alegeri... cand detinem fraiele propriului destin, atunci esuam lamentabil si, oricate incercari am avea, le epuizam pe toate  cu mereu acelasi final fara happy-end. Nu suntem oamenii sanselor... suntem oameni si atat... suntem oameni care au limite... care gresesc... care se impiedica in adevaruri... suntem noi de la inceput pana la sfarsit... suntem exact ceea ce suntem si nu ceea ce vrem sa pretindem a fi...

Cu totii am trecut prin ceva care ne-a schimbat intr-un mod ce nu ne mai permite vreodata sa redevenim ce-am fost inainte... e pentru totdeauna si uneori e atat de trist... pentru ca, de cele mai multe ori, nu ne-am dorit o schimbare in acea directie... poate ca nu ne-am dorit deloc o schimbare... insa inevitabilul se  produce... oricand si oricum... oriunde... atunci cand te astepti mai putin... Daca intalnim oameni cu care nu ne-am mai vazut de ceva vreme si ne spun ca suntem neschimbati, atunci pe toti ne incearca un suras... pentru ca stim ca nu e adevarat... nu mai suntem nici macar aceiasi de ieri... pentru ca, intr-o anumita secunda, am devenit altfel...  Privim permanent intr-o oglinda a timpului si incercam sa regasim imaginea copilului de altadata... e doar o amintire si nu e nici macar perfecta... avem nevoie de o poza veche pentru a sti cum eram atunci... cum arata copilul din acele timpuri... si, daca nu ar fi memoria, atunci ne-am uita cu ochi strai

Uneori intalnesti asa un print de-ti vine sa te mariti cu calul... si cu siguranta nu e o exagerare!!! Unele asteapta o viata pe Fat-Frumos si, in cele din urma se multumesc cu Capcaunul... altele cred ca s-au maritat cu Fat-Frumos, dar se dovedeste ca era doar Capcaunul deghizat...  Nimic in viata nu e insa exagerat, doar noi am gresit perspectiva...tot ceea ce avem de facut e sa privim dintr-un alt unghi intreaga situatie si vom descoperi ca  nu este niciun Capcaun deghizat... poate doar un Capcaun mai reusit... Acum depinde de fiecare ce alege... fie un Fat-Frumos care insa isi va pierde frumusetea, fie un Capcaun pe care il iei asa cum este si te adaptezi situatiei... oricum ar fi, castiga Capcaunul!!!

Iti vei transforma viata atunci cand vei putea sa intrerupi legatura cu persoanele toxice pe care le-ai lasat sa patrunda in viata ta. Insa, la inceput, te vei simti mizerabil, dar, odata cu timpul, vei descoperi ca fiecare zi care trece iti aduce multe clipe frumoase. Vei incepe sa-ti dezvolti stima de sine si vei putea lega prietenii adevarate. In loc sa fii mereu cel care da dovada de intelegere si iarta, iti vei petrece timpul cu oameni al caror comportament nu trebuie sa-l scuzi sau sa-l ierti. Astfel, aceasta libertate pe care ai obtinut-o lasand in urma oamenii toxici iti va lasa sufletul sa se bucure si sa danseze. Intr-o zi, atunci cand vei putea privi in urma, te vei intreba cum de ai putut tolera  acei oameni toxici, cum de ai putut sa intelegi si sa ierti de atatea si atatea ori, cum de i-ai lasat sa iti rapeasca din timpul tau...

Nu stiu daca as putea afla vreodata printre atatea amintiri pe cea care imi place cel mai mult... cred ca as pierde vremea inutil intr-o incercare zadarnica de a retrai un trecut care, daca se vrea, ramane ascuns stradaniei mele de aducere-aminte... Insa sunt clipe in viata cand, practic fara a depune vreun efort, imi revin in memorie imagini ale vremurilor de demult... oameni si locuri, glasuri si ecouri ale acelui timp... Nu stiu daca cineva vreodata va putea aprecia valoarea unei amintiri, dar, uneori, poate atunci cand este nevoie cel mai mult, o amintire aduce un zambet, sterge o lacrima, ofera o clipa de fericire...

Nu fi prea aspru cu propria persoana! Cu siguranta ca exista destui oameni dispusi sa faca asta pentru tine!  Accepta felul in care esti, modul in care gandesti si ceea ce simti pentru ca toate aceste lucruri te definesc... te fac sa fii tu! Nu ai voie sa respingi nici macar o parte din tine. Exista destui oameni care ar putea sa faca asta in locul tau! Fii mandru de tot ceea ce faci pentru ca pana si greselile arata ca macar incerci! Nu te descuraja la primul impas  si acorda-ti tot atatea sanse pana cand reusita iti va surade! Exista destui oameni care se vor transforma in piedici si iti vor anula sansele asa ca nu iti interzice tocmai tu dreptul la a visa!

Intr-un final, totul va ramane doar o poveste... spusa la inceput in soapta si, mai apoi, in hohote de ras cu lacrimi de amintire... niciun regret, nicio dezamagire, doar imaginea acelor clipe devenite mai apoi  poveste...  Ne temem de episoade triste... fugim in cotloane bine ascunse de tot ce inseamna durere, dar viata ne gaseste si ne invata si ce e lacrima si ce e zambetul... asa, ca sa ne pregateasca ... sa stim de toate...  Si stim... si acceptam doar pentru ca avem credinta ca jocul inca mai continua... pana la ultimul nivel...  Final de poveste... inceput de amintire...

Atmosfera bacoviana pluteste peste oras... umbrele grabite tresar nervoase sub picaturile grele de ploaie... se asterne la rastimpuri perdea de apa intre cer si pamant unind ca intr-o inchipuire lumea ingerilor cu cea a pamantenilor... Priviri taioase privesc spre baltile enorme ce tind sa ocupe mare parte din trotuare si strazi... umbrelele topaie incercand sa evite o balta si inca una, dar degeaba... oamenii ce le poarta se resemneaza si pasesc apasat, indiferenti la ce se intampla in jur... e o goana spre case si atat... Un om si umbrela lui aluneca usor pe trotuarul inundat... un pas si o tresarire, un gand si o chemare spre ceva... si din cer cade cu nemiluita ploaia ce aduce un mesaj  ratacit de la un inger... si ploua sa ploua!

Oamenii au uitat sa mai fie oameni... se robotizeaza... se golesc de sentimente si, culmea,  pare ca nu ii deranjeaza... cel putin, nu atata timp cat asta ii ajuta sa isi atinga scopurile...  Au devenit campioni la inventat scuze pentru lipsa lor de umanitate... intotdeauna exista un motiv, intotdeauna vina este in alta parte... si da, asta ma revolta pentru ca as fi preferat sa mai vad in jurul meu bunatate, intelegere, respect... dezinteres in a sprijini, in a  ajuta pe cineva... dar nu ai sa vezi! Astazi am vazut un om darmat de rautatea celor din jur... mie mi s-a parut mai curand cruzime de joasa speta, dar poate doar mi s-a parut mie... e un om vesel, mereu cu zambetul pe buze si astazi a plans... de ce?... merita oare sa rapesti zambetul unui om doar pentru a-ti testa puterea???... merita oare toata satisfactia din lume acest pret???...  Suntem atat de fragili incat nu stim daca maine va mai fi o zi si pentru noi si totusi nu exista explicatie pentru faptul ca atacam al

Intotdeauna sa asculti ce iti spune cineva la nervi pentru ca atunci te bucuri de un moment de sinceritate...  In general, tindem sa nu spunem adevaruri care dor... nu spunem tot ceea ce gandim sau cel putin incercam sa cosmetizam un adevar dureros pentru ca ne este mila, pentru ca nu putem indura durerea din privirea cuiva care asculta cum cuvinte dure, chiar daca adevarate, se rostogolesc de pe buzele noastre... Si, uite asa, apare brusc, senin, fara urma de indoiala, minciuna din mila... e bine sau nu, nimeni nu ar putea spune pana unde trebuie spuse adevarurile... Cert este ca adevarul isi cunoaste caile de a iesi la suprafata si de a se razbuna crunt pe cei care il tradeaza cu minciuna...

Dragostea nu este niciodata o greseala... este fie o relatie extraodinara, fie o lectie buna...  E chinuitor de amuzant sa reusesti sa privesti in trecut la inceputurile unei mari iubiri, sa o urmaresti cum evolueaza, cum se simte si cum agonizeaza intr-un sfarsit apoteotic...  iar tu, dupa ce ai terminat de jelit, dupa ce ai reusit sa te ridici si sa regasesti in tine simtul umorului pe care-l credeai pierdut pentru vecie, tu esti cel care iti permiti acum sa razi si sa privesti totul ca pe o lectie buna... De partea cealalta stau norocosii pentru care dragostea se defineste ca o relatie extraordinara... sunt cei carora le-a suras soarta deoarece a considerat ca nu mai au nevoie de lectii bune.... Ma intreb daca norocul lor se va sfarsi vreodata sau "vor trai fericiti pana la adanci batranete"... ce-i drept, incepe sa devina o utopie in zilele noastre chestia asta... Indiferent cum s-ar traduce dragostea pentru tine, un lucru e hotarator: nu iti pierde simtul umorul

Cel mai frumos zambet ascunde secrete adanci... nu te astepta sa iti fie dezvaluite tie... nu toate, cel putin... pentru ca mereu va ramane o umbra de mister in spatele unui simplu zambet... Ochii cei mai frumosi au varsat rauri de lacrimi... in apele lor se zaresc misterele unei lumi intregi... rataceste  o clipa  pe oglinda lor si ai sa cunosti nemarginirea... Cea mai frumoasa amintire va ramane intotdeauna nespusa...  nu incerca sa o rostesti cu voce tare pentru ca isi va pierde stralucirea...  Cel mai frumos suflet este sculptat in lacrimile suferintei... doar dalta durerii ofera imaginea perfectiunii... nu te astepta sa-l gasesti  la cei ce nu pretuiesc viata si valorile ei...

Oamenii nu uita si nici nu iarta... invata doar sa accepte si sa mearga mai departe. Atunci cand accepti ca ti se poate intampla tie (chiar si tie care te credeai pus la adapost de toate relele lumii) reusesti sa faci acel pas inainte si restul vine de la sine... Avem nevoie de timp nu pentru a iarta, ci pentru a accepta... a accepta ca oamenii gresesc, ca pot gresi si fata de noi chiar si in cel mai grosolan mod cu putinta.... ca soarta nu este intotdeauna de partea noastra... ca planurile noastre nu sunt intotdeauna realizabile... ca unele vise  sunt doar frumoase si atat... Si acceptam pentru ca ne obisnuim cu ideea a tot ce vine catre noi... pentru ca depasim intr-o oarecare masura socul initial si nu mai gandim in termeni de sentimente.... pentru ca tot ceea ce ni se pare nedrept e dat la o parte pentru a ne pregati pentru ceea ce va urma... Si e normal si firesc sa se intample asa... pentru ca, intr-un final, totul se rezuma la imperfectiunea fiecaruia dintre noi...

Privim de sus, de la inaltimea unei clipe, catre lumea din jur si ne credem altfel... dar, odata pierduti in multime, nu ne mai distingem... ne amestecam pur si simplu intr-un amalgam de suflete care doresc... care aspira... care asteapta...  Asteptam sa se implineasca un gand pe care nu avem curaj sa-l rostim cu voce tare... nici macar in soapta... pentru ca ne sperie ideea ca, odata rostit, gandul nu se va mai intoarce catre noi... si zambim tainic catre gandul ascuns... poate-poate se va implini... e un soi de complicitate care tinde sa capete o tenta de egoism... de individualism...  Ascundem in priviri imaginea copilariei noastre... si o vedem perfecta si ii simtim inca mirosul de flori de tei si lapte cald in paharul care inca ne mai asteapta dimineata uitat pe un colt de masa alaturi de o felie de paine cu unt si miere... ii zambim copilului de altadata si privim in oglinda ce a facut timpul din el...

Imi plac oamenii imperfecti... pentru ca ei au intotdeauna ceva de spus altfel... pentru ca transmit intotdeauna exact ceea ce trebuie atunci cand trebuie... si pentru ca nu le pasa de ce cred altii despre imperfectiunea lor...  Imi plac lucrurile imperfecte... imi place unicitatea lor... imi place pentru ca si-au permis sa iasa din tipare si sa-si creeze propria imagine... si doar ele devin sursa de inspiratie pentru cei ce le observa perfecta originalitate... Probabil ca oamenii imperfecti si lucrurile imperfecte contureaza ideea de perfectiune... dar cui ii pasa?... Acolo, departe de perfectiune, oarecum tematoare in a se arata oricarei priviri ce se doreste perfecta, sta fericirea... mereu altfel... niciodata aceeasi...  o regasesti in priviri si se identifica intotdeauna  cu frumusetea sufletului, insa nu toti o pot cuprinde cu mintea.

Nu mi-a fost niciodata teama de esec... si nici nu am gandit  vreodata ca eu trebuie sa reusesc din prima incercare pentru ca, altfel, se va prabusi lumea... toata lumea mea... insa am facut tot ceea ce a depins de mine pentru a reusi... o data.... si inca o data... o incercare... si inca una...  Insa mi-a fost teama de ceva.... mi-a fost teama  de faptul ca eu va trebui sa fac fata acelor situatii in care  ma voi confrunta cu nedreptatea... si stiu ca nu reactionez bine atunci cand sunt martor sau tinta a nedreptatii... mi-e greu sa tac, mi-e greu sa ignor si, mai mult de atat, mi-e greu sa accept ca exista oameni care din orgoliu, din invidie, din rautate sau din neputinta ii transforma pe cei din jurul lor in tinte ale nedreptatii... Am avut un model de corectitudine si sinceritate si, indiferent de cat de mult a fost lovit, a stiut mereu sa pastreze fruntea sus cu riscul de a se pierde pe el... omul acela nu mai este, insa amintirea omului corect imi staruie cu

Putem sa cautam in oamenii din jurul nostru tot ceea ce am invatat ca inseamna dreptate, corectitudine, sinceritate, incredere, respect... insa cautarea nu va insemna si gasirea acestor atribute firesti ale fiintei umane...  Societatea a convertit in mod perfid valorile care au stat candva la baza notiunii de umanitate... am ajuns sa ni se para suspect faptul ca cineva ne poate ajuta complet dezinteresat, simtim nevoia sa oferim mai mult pentru a primi un tratament corect si privim suspect la cei care inca mai spera ca intr-o zi lumea nu va fi mai "rasturnata"... Privim cum oameni se dezbraca de haina umanitatii doar pentru a-si castiga faima, bani, pozitie sociala... au uitat ce inseamna demnitate, verticalitate, respect si zambesc stramb in cea mai ipocrita versiune a lor doar pentru o secunda de glorie... in goana nebuna catre parvenire nimic nu mai conteaza...  

Exista lucruri  pe care incercam sa le tinem departe de noi, dar, daca totusi ele apar in viata noastra, atunci invatam sa le acceptam... si, cine stie, poate vom descoperi ca viata noastra ar fi fost incompleta fara ele... Exista lectii pe care evitam sa le invatam... pentru ca ni se par plictisitoare... nefolositoare... inutile pentru noi... dar, intr-un final, invatam tot ceea ce pentru moment ni se pare ridicol de inutil si asta pentru ca brusc devenim constienti de faptul ca,  macar o data, in viitorul mai mult sau mai putin indepartat, sigur vom avea nevoie de ele... Si exista oameni fara de care nu putem trai, dar pe care ii lasam sa paseasca dincolo de drumul nostru... viata le harazeste alte cai care, din pacate,  nu se mai intersecteaza cu ale noastre... si, desi nu ne-au invatat cum sa traim fara ei, vom fi nevoiti  sa ne continuam drumul... in lacrimi, in tacere, pas dupa pas, spre primul capitol al noului inceput...

Daca ar fi sa incetam in a mai proiecta vise frumoase ar insemna sa ne intoarcem privirea spre pamant si sa uitam ca mai exista stele... pentru ca am convingerea ca, de fiecare stea, sta agatat cate un vis pentru fiecare om iar, in momentul in care omul isi dovedeste credinta in puterea viselor, atunci steaua se desprinde si cade, aducand pe pamant, odata cu ea, si visul pentru a-l implini...  Cred ca visele inceteaza sa mai existe atunci cand oamenii inceteaza sa mai creada in vise... iar acel moment ne afunda prea mult in realitatea pamanteasca... uneori prea insuportabila... prea limitata... stereotipa....  Dincolo de un vis se ascunde un altul... si poti ajunge la el doar dupa ce strabati cu credinta  calea viselor... dar trebuie sa crezi... sa crezi in tine si in visele tale... si nimic din ceea ce este limitat... stereotip... plictisitor nu va avea cale pentru a ajunge la tine...

Cu totii am trecut prin ceva care ne-a schimbat intr-un mod ce nu ne mai permite sa redevenim ce-am fost inainte... e pentru totdeauna si uneori coplesitor de trist... pentru ca nu ne-am dorit o schimbare in acea directie... pentru ca nu ne-am dorit deloc o schimbare... insa nu totul se intampla asa cum ne dorim... Daca intalnim oameni cu care nu ne-am mai vazut de ceva vreme si ne spun ca suntem neschimbati, atunci pe toti ne incearca un suras... pentru ca stim ca nu e adevarat... nu mai suntem nici macar cei de ieri... pentru ca, intr-o anumita secunda, am devenit altfel...  Privim permanent intr-o oglinda a timpului si incercam sa regasim imaginea copilului de altadata... e doar o amintire si nici macar perfecta... avem nevoie de o poza veche pentru a sti cum eram atunci... cum arata copilul din acele timpuri... si, daca nu ar fi memoria, atunci ne-am uita cu ochi goi la copilul strain din pozele de demult...  Ne schimbam pentru ca timpul ne trage dupa el i

O persoana puternica nu este nici intr-un caz o persoana care nu plange... pentru ca o persoana puternica stie ca lacrimile nu sunt un indice al slabiciunii, ci un semn al durerii profunde... o consecinta fireasca si umana a pierderii... a insuccesului... a ratarii... O persoana puternica va plange, dar nu zgmotos in scopul de a atrage atentia asupra "conditiei de victima " pentru ca nu se considera o victima, ci un invingator care a pierdut o lupta, dar nu pe cea finala... asa ca va alege sa planga in tacere, culegandu-si cu grija lacrimile in pumni, dupa care va sti sa le risipeasca in izbanda...  O persoana puternica isi va asuma lacrimile si nu se va ascunde in spatele mastilor atent alese din atelierele prefacatoriei... iar daca in fata ochilor tai se afla o persoana care plange in tacere, respecta-i plansul... nu are nevoie de cuvinte frumoase... nu are nevoie de gesturi menite sa ii schimbe starea... are doar nevoie de timp pentru a-si aduna arme

"Astazi te iubesc mai mult decat ieri si mai putin decat te voi iubi maine!"... dar dupa maine ce va fi??? Astazi am vorbit... de fapt, eu am ascultat pentru ca de vorbit a vorbit o fetita... ea a vorbit despre dragoste, despre relatii, despre durere.... cu ochii in lacrimi a povestit experiente din lumea adultilor, o lume care devenise parca prea brusc si lumea ei... O vedeam, ii vedeam chipul de fetita la cei 12 ani, ii auzeam vocea ce purta in ea povestile copilariei, insa ceva nu se potrivea... si am inteles la un moment dat ca nu se potriveau cuvintele... cuvintele erau ale unui adult, ale unei femei trecute prin viata...  Am privit in alta parte ca sa inteleg cuvintele, apoi am privit catre ea ca sa-i inteleg durerea... unde i-a disparut copilaria?... cine i-a rapit bucuria de a se juca, de a dansa in ploaie, de a rade in hohote printre leagane???. ...  Mi-a marturisit timid ca scrie... scrie cantece... scrie poezii... scrie ca o fuga de realitate... o evadar

Nu conteaza cat de mult te straduiesti sa determini pe cineva care se simte mizerabil sa zambeasca pentru ca nu vei reusi niciodata... si asta e o certitudine... insa, daca el va primi o mana de ajutor de la viata, atunci va reusi sa zambeasca... sa fie fericit ... si asta pentru ca fericirea nu consta intr-un motiv, ci intr-o stare... te simti fericit pentru ca asta iti doresti sa traiesti... pentru ca vrei sa experimentezi fericirea... sa-i simti gustul si sa te bucuri de curcubeul de senzatii pe care-l declanseaza in sufletul tau.... Viata nu este un targ unde sa-ti negociezi pretul la fericire iar singurul capabil sa simta fericirea in absenta oricarei forme de negociere esti tu.... important e sa prinzi exact momentul de fericire si sa nu te gandesti ca va fi doar pentru o clipa... daca stii sa-l traiesti, clipa se va transforma in vesnicie... Viata ofera momente pe care unii le vad si astfel ating fericirea... altii sunt complet orbi si plang dupa fericire o v

De ce? Pentru ca unii oameni sunt niste persoane  ciudate iar oamenii ciudati fac lucruri ciudate. Si, daca iti storci creierul in incercarea de a-i intelege, nu inseamna decat ca tu nu esti unul dintre ei.  Insa cred ca nu e necesar sa-ti supui creierul unui efort atat de mare pentru ca sansele de a intelege lucrurile ciudate pe care le fac oamenii ciudati  sunt infime si, tot ceea ce-ti ramane de facut este sa accepti faptul ca problema nu e la tine pentru ca tu nu intelegi, ci e la ei pentru ca sunt ...ciudati. Manati de frustrari, de incapacitati intelectuale, de subrealizari personale sau profesionale... manati de o mie si una de motive pe care mintea ta nu ar putea vreodata sa si le imagineze, unii oameni incearca ceva...  tot ceea ce reusesc de fapt este o ciudatenie pe care o minte normala nu o poate cuprinde...  Si, daca te lansezi in tot felul de ipoteze in incercarea de a gasi firul logic al ciudateniei, cred ca ai zero sanse de a reusi vreodata sa demonstrezi ceva.

Nu mi-a fost niciodata teama de esec si nici nu am gandit  vreodata ca eu trebuie sa reusesc din prima incercare pentru ca, altfel, se va prabusi toata lumea mea... insa am facut tot ceea ce a depins de mine pentru a reusi... o data.... si inca o data... o incercare... si inca una...  Insa mi-a fost teama de ceva.... mi-a fost teama  de faptul ca eu va trebui sa fac fata acelor situatii in care oamenii, mai bine sau mai putin bine intentionati, mai sinceri sau mai putin sinceri, mi-ar putea servi urmatoarea replica in incercarea, evident penibila, de a-si arata compasiunea: "Cum asa?! Tocmai tu??!! Nu meritai asa ceva!!!!"... Sigur!!... Uite ca meritam... si asta pentru ca sunt om si  mi se pot intampla multe... pentru ca traiesc in viata reala... pentru ca sunt supusa greselii... si exista un pret pentru orice...  Sau, mai mult, exista oameni care, chiar daca nu rostesc acele cuvinte "pline de compasiune" (se pare ca  ei reusesc sa constientiz

Ceea ce-mi doresc sa fiu maine este o prelungire a ceea ce sunt astazi... e o continuare a mea intr-un alt timp... poate intr-o alta dimensiune... dar voi fi tot eu... nimic nou, acelasi om intr-o alta definitie... Fiecare dintre noi e supus schimbarii... si, de cele mai multe ori, e dorita si binevenita... iar efectele sunt dintre cele mai bune... dar schimbarea presupune existenta unui punct de plecare iar acesta, oricat de mult si-ar dori unii, nu poate fi niciodata schimbat... e mereu acelasi... si, in jurul lui se tese structura a ceea ce va fi urmatorul om... urmatoarea personalitate... mai mult sau mai putin perfect... mai usor sau mai greu predispus schimbarii... Atat timp cat in jurul nostru se tes prelungiri ce ne ajuta sa ne intindem larg aripile... sa ne largim orizonturile... sa ne depasim limitele... inseamna ca ni se intind parghiile necesare pentru a continua definirea noastra pana la punctul perfectiunii...

Ne pierdem de oameni la un moment dat in viata... pur si simplu ne ratacim unii de altii si uitam pentru o clipa cum eram... cum am fost... sau ce am fost... insa, la un moment dat, atunci cand  viata considera ca ne-am invatat bine lectiile, caile noastre se intrepatrund... ne regasim... si parca totul capata un alt sens... mai profund... mai pe intelesul nostru...  Se pare ca timpul este cel care ne pierde pentru a ne determina sa intelegem sensul lucrurilor... sensul relatiilor... pentru a ne forta oarecum sa schimbam perspectiva de a ne percepe unul pe celalalt... de a ne intelege unul pe celalalt... de a ne privi exact din unghiul pe care l-am ignorat initial, dar care avea deplinul inteles...  Viata desparte oamenii atunci cand ei nu inteleg sensul... cand nu vad dincolo de putin... cand nu percep intregul adevar din spatele falsei minciuni... si, daca mai exista ceva de spus, atunci se va gasi intotdeauna o clipa de clarificare... de intelegere a sensului.

Vei sti ca ai luat cea mai buna decizie atunci cand sufletul tau a incheiat acord de pace cu tine, cu mintea ta si cu toata lumea ta... si a iertat totul... si te-a iertat pe tine...  Vei invata sa-ti accepti sentimentele si sa le recunosti fata de tine si fata de ceilalti atunci cand vei realiza ca ele pur si simplu exista indiferent de vointa ta... ca nu  poti controla aparitia lor... ca nu le poti face sa dispara atunci cand iti doresti tu... si, mai mult, vei constientiza ca sentimentele nu pot fi extirpate pe cale chirurgicala... fac parte din tine... si nu poti ciobi intregul... Vei intelege ca anumite cuvinte ranesc si, odata spuse, nu mai pot fi reduse la tacere... pentru ca ele deja rasuna in sufletul si mintea celui caruia i-au fost adresate... si, chiar daca vei dovedi cat de mult regreti, ecoul lor va ramane peste timp... asa ca, invata-ti cuvintele sa taca si lasa-ti sufletul sa transmita emotiile!

Oricare om a trecut printr-un moment dificil... pentru ca asta e viata... un carusel de fericire si nefericire... de bine si rau... de satisfactie si insatisfactie... totul tine insa de viteza cu care se invarte caruselul... Daca momentele frumoase le dorim vesnice, pe cele mai putin placute le dorim repede uitate... vrem ca amintirea lor sa dispara din memoria noastra si am face orice sa se intample acest lucru... din pacate, nu se intampla totul exact asa cum ne dorim noi... asa ca nu ne ramane altceva de facut decat sa-i dam timpului ocazia de a ne ajuta sa rezolvam ceea ce constituie o sursa generatoare de stres pentru noi... Insa, desi avem impresia ca, odata cu trecerea timpului, lucrurile tind sa se rezolve si ca, ceea ce era greu de suportat la inceput, acum nu ne mai deranjeaza, asta nu inseamna ca problema nu mai exista, ci ca noi am reusit sa ne adaptam situatiei...

Cand plutesti printre picaturi de soare, totul pare mai simplu... raze vesele isi impletesc visele pe obrajii tai si iti inunda sufletul cu un intreg ocean de emotii....  Cand plutesti pe aripi de gand, din imensul albastru sigur se va desprinde un fulg care sa iti aminteasca de fragilitatea fiintei tale... si atunci vei lasa gandul pentru a imbratisa clipa... Cand plutesti pe nemarginirea unui vis, totul pare posibil... petale de suflet se desprind ca sa-ti intregeasca dorinta si sa te inconjoare intr-o dulce imbratisare... Ideea e sa nu-ti refuzi niciodata dorinta de a te abandona complet unei raze, unui gand sau unui vis...  sigur lumea ta va surade in culori.

Indiferent de cat de mult ne-ar putea oferi viata, la un moment dat trebuie sa stim ca exista si un pret ce va fi platit... mai devreme sau mai tarziu... si poate pretul va fi prea mare pentru fericirea de o clipa... pentru oportunitatea... sau castigul primit... In fata sansei se spune ca nimeni nu ar trebui sa faca un pas inapoi, ci sa se agate cu bratele amandoua si sa spere ca va reusi... din pacate, ne agatam cu bratele amandoua de sansele ce privesc dezvoltarea profesionala... cariera... castigul adus de ascensiunea pe scara ierarhica... ne imbata ideea de putere si ne convinge sa facem prea mult din prea multul pe care deja l-am facut... si, in naivitatea noastra, facem exact asta, desi, intr-un moment de luciditate... de trezire la realitate din betia puterii... realizam ca, de fapt, pierdem ceea ce este mai important pentru noi... ne pierdem radacinile... ne ratacim de familii... ne indepartam de prieteni... ne risipim sanatatea...  ne pierdem de noi... 

Nu poti sa-ti impui sa iubesti atat timp cat inima ta iti apartine doar tie... nu ai cum sa cedezi unei alte persoane macar o parte din marea iubire pe care ti-o porti atat timp cat te consideri intruchiparea idealului in ceea ce priveste un partener de cuplu. Multi sunt in cautarea permanenta a marii iubiri... dar si mai multi cred ca au intalnit marea iubire pe care insa o pierd in fix 5 minute... si asta pentru ca se trezesc la propria realitate. Multi vorbesc despre iubire ca si cum ar lua un mic dejun cu prietenii, dar si mai multi prefera sa ignore total subiectul... poate ca nu cumva sa li se intample si lor! Am intalnit oameni care au afirmat ca sunt incapabili sa ofere iubire... totala mea neincredere in afirmatiile acestor persoane si-a gasit explicatia in faptul ca, in trecutul lor, au fost raniti intr-atat incat si-au dezvoltat mecanisme de aparare in fata iubirii... ridicand ziduri in calea iubirii si-au distrus sufletele, dar au realizat atunci cand a fost sufici

Cand alegi cu cine vrei sa fii, nu-l alege pe cel mai bun, ci alege-l pe cel care te face pe tine sa devii mai buna...  Il alegi pe cel mai bun atunci cand ai incetat sa mai visezi la lucruri frumoase doar pentru tine... cand te consideri insuficient de capabila pentru a reusi singura... cand vezi o continuare a povestii doar prin cineva si nu impreuna cu cineva.  Alege pe cel care va crede in tine... va sprijini intotdeauna fiecare decizie pe care o vei lua... va intelege si nu va judeca actiunile tale... va fi alaturi atunci cand vei plange si va astepta momentul in care sa-ti stearga lacrima cu un zambet...

Daca alegi sa-l iubesti, atunci iubeste-l... fara sa masori, fara sa cantaresti sau sa te astepti sa primesti ceva in schimb. Pur si simplu traieste-ti sentimentele la capacitate maxima si lasa-te in voia lor... acorda-le libertate totala si nu le cenzura pentru ca oricum iubirea cenzurata nu se numeste iubire... e doar o inchipuire... o iubire pacalita si atat.  Daca alegi sa-l parastesti, atunci paraseste-l... fara sa privesti o clipa inapoi... fara regrete sau durere... fara nici macar un minut de ezitare. Pur si simplu pleaca pentru ca pentru tine orice pas in urma inseamna un drum abatut sau intrerupt pentru cine stie cat timp... Daca alegi sa plangi pentru o alegere gresita, atunci plangi doar o singura data, dupa care continua-ti drumul si nici macar o lacrima sa nu mai paraseasca ochii tai pentru asta. E prea multa bucurie in lumea asta si ar fi pacat sa te pierzi in detalii!