Ina Stan

E sfarsit de an si se pare ca e timpul bilantului... sau cel putin asa urla de cateva zile intreaga mass-media... sincer, nu as vrea sa impart anul 2016 in succes si esec... in reusita si ratare... in bine si rau... si asta pentru ca viata m-a invatat ca intotdeauna exista un echilibru... sau o lege a compensatiei... sau interventie divina... sau cum s-o mai numi... Cert e ca nimic nu ramane dezechilibrat pe vecie sau  intr-un perfect echilibru... e doar o balanta ce isi inclina talerele in directii opuse iar cand sunt in echilibru perfect e o sansa la fericire absoluta.... pe care multi dintre noi o rateaza...  Asadar, sfarsit de an  2016 ... nu fac bilantul, dar incerc sa stabilesc target-uri pentru 2017!!! Numai ca ma pufneste usor rasul pentru ca imi rasuna in minte obsedant de comic celebrele cuvinte: "Daca vrei sa-L faci pe Dumnezeu sa rada, povesteste-I de planurile tale!"

Din departari se aud clopotei de argint... sunet flamand de schimbare... soapte tacute in noaptea rece... cea din urma noapte a unui an vechi... Astept sa disting un motiv intr-o mie de alte motive... toate bune... dar niciunul care trebuie... astept sa vina secunda... ultima secunda din acel minut care marcheaza trecerea... trecerea spre o schimbare... spre altceva...  Glas de clopotei peste flori de gheata... s-a prins de pomi si de case... de ferestre... s-a oprit pentru o clipa sa se joace "de-a baba oarba" prin anul ce va trece... poate va prinde mai repede anul ce sta sa vina...  Un An Nou... o singura dorinta... un om mai bun...

In incercarea de a trece mai usor prin viata uitam cine suntem... ce ne defineste... care ne sunt valorile de la care am pornit... uitam de oamenii care ne-au fost alaturi la inceputuri pentru a ne inconjura de alti oameni care vin catre noi doar pentru a-si urmari propriile interese... uitam de noi, sperand ca vom fi altfel, dar nici macar nu stim ce inseamna acest "altfel"... uitam care ne sunt bazele doar pentru a ne invalui in iluzii desarte... si viata nu devine mai usoara... Judecam... ii judecam pe altii pentru ceea ce fac sau pentru ceea ce nu fac... dar uitam sa ne intoarcem pentru o clipa privirea catre noi... pentru ca nu avem curajul sa patrundem in mintea si in sufletul nostru de teama de a nu descoperi anumite adevaruri de care fugim intr-o goana nebuna... pentru ca ne sperie ideea de a nu afla ca tocmai noi, cei care ii judecam  pe altii, nu suntem mai presus decat acestia. Aruncam priviri critice in care se citeste vadit egoismul... rauta

Ninge decembrie... ninge cu glas de colind... ninge cu sperante intr-un an  nou ce bate grabit la usa... E vremea colindelor... aceleasi ce an de an vestesc duios Nasterea Domnului... trec peste timp, punte peste mii de ani, si ajung la cei care stiu ce inseamna credinta...  Si glas de colind rasuna peste noapte, peste noi pana la ingeri ce au ales sa coboare mai aproape de muritori...e vremea lor, a ingerilor, sa ne colinde si sa vesteasca vestea cea mare...  Se apropie Craciunul... se implinesc dorintele atent asternute in lungi scrisori de suflet... e speranta si incredere in tot ce va sa vina...

Suntem convinsi ca visam in culori... culori calde, culori dulci, culori luminoase... culori curcubeu... in realitate, sunt doar vise in alb si negru... si  multe nuante de gri...  Sunt vise albe... vise de zapada... vise dintr-o iarna de poveste ca in basmele copilariei... sunt vise curate ca sufletele ingerilor ce vestesc taina Nasterii Mantuitorului... Sunt vise seci, fara inceput si fara sfarsit, ce se vor pierde in negurile vietii... sunt vise la care incercam sa renuntam din mers insa ele ne raman agatate de suflete si ne chinuie... ne chinuie amintirea neimplinirii... ratarii... esecului... Sunt vise negre ca taciunii ce s-au stins in vatra sobei din odaia bunicilor... s-au stins odata cu sfarsitul povestii si nimeni nu mai este sa le aprinda scanteia  cu magicile cuvinte: "A fost odata, ca niciodata...."... Sunt vise gri... visele de zi cu zi, mereu aceleasi... prea mici ca sa ne poata invata ce e fericirea... prea simple ca sa le mai putem numi vise... A

Craciunul sunt oamenii... cei care  nu si-au pierdut credinta... cei care mai viseaza la lucruri frumoase... cei care nu au uitat sa mai spere.... Craciunul este in sufletele noastre...  nu in vitrinile magazinelor... nu printre rafturi care te imbie sa cumperi lucruri de care chiar nu ai nevoie....  Craciunul inseamna liniste... impacare... pace sufleteasca... nu inseamna agitatie... nervi... imbulzeala... zgomot asurzitor de claxoane ce isi urla cu disperare nemultumirea... Craciunul aduce vorbe blande... calde... soptite... glas de colind ce anunta Nasterea Mantuitorului... nu aduce tipete... cearta... vorbe aruncate la repezeala... menite sa raneasca... sa distruga... sa ucida... Craciunul inseamna daruri de suflet oferite celor dragi... nu cadouri cumparate pe fuga... in ultima clipa... doar pentru ca trebuie sa se ofere ceva... Craciunul inseamna familie... brad impodobit... miros de cozonac...  Craciunul e in fiecare dintre noi... se simte si se tr

A inceput nebunia cumparaturilor de sarbatori... agitatie,  nervi, stres... oameni care se inghesuie inexplicabil, care se agita inutil printre rafturi, care se asteapta sa fie tratati ca si cum ar fi singurii clienti din magazin... oameni nehotarati care se  intorc de cateva ori prin magazin sa mai cumpere cate ceva, lasand ceilalti cumparatori sa-i astepte cuminti, daca se poate, la casa de marcat.... Toata aceasta agitatie inutila a unor oameni, care inca nu au inteles ca sarbatoarea Craciunului e o sarbatoare a linistii sufletesti, a impacarii, a pacii,  nu face decat sa arate inca o data ca ei au mai gasit o scuza ieftina pentru a-si umfla burtile cu tot ceea ce le poate pica in mana... trist, dar este realitatea zilelor noastre...  Am vazut oameni care matura pur si simplu rafturile magazinelor fara ca macar sa se uite si sa se gandeasca daca au nevoie de toate produsele cu care isi incarca cosurile... oameni care, probabil, isi fac acum, la sfarsit de an, un moft pe care

Intotdeauna detinem puterea de a obtine exact ceea ce ne dorim... insa nu e de ajuns, ci e nevoie ca si lucrurile si oamenii sa se potriveasca in aceeasi directie catre care tindem noi... sa se alinieze cu dorinta noastra si sa ne ajute sa o transformam in realitate... Suntem prea mici pentru a putea lupta contra naturii lucrurilor... si, daca reusim in aceasta directie, e foarte probabil sa ne ciocnim de natura oamenilor... iar cu oamenii e cel mai greu de lucrat... de convins... de invins... E greu, dar nu e imposibil... e nevoie de vointa si perseverenta... de rezistenta si flexibilitate... de dorinta... e nevoie de daruire, de pierdere si regasire... de redefinire a noastra, a oamenilor si a lucrurilor... dar, in final, e doar un vis devenit realitate.

Isi scutura timpul usor anii... se scurg rand pe rand si ne trag dupa ei in vartej ametitor fara ca macar sa ne dam seama cum, din copiii care odinoara asteptau sfiosi Craciunul, am devenit deodata adulti... Raman doar amintirile cu gust de poveste ale acelor daruri gasite sub brad in dimineti ninse... daruri atent alese de parinti dupa lungi interogatorii care vesnic incepeau cu aceeasi intrebare: "Si ce ai vrea sa-ti aduca Mosul?"... Iar timpul a inlocuit an de an cadoul mult asteptat... a transformat papusa sau trenuletul in carte... a transformat jocul sau mingea in culegeri... si tot el a furat intrebarea pe care o asteptam an de an cu atata infrigurare si a adus in schimb o alta care parca si-a pierdut magia: "Si ce ai vrea sa primesti anul acesta, de Craciun?". Exista magia Craciunului si exista magie pura atunci cand vezi Craciunul prin ochii unui copil.

Am invatat sa cautam intotdeauna vinovati dincolo de noi chiar si atunci cand greselile ne-au apartinut in totalitate... am invatat sa declinam adevarul, sa ne lovim de sinceritate si sa cerem scuze minciunii... Am invatat ca responsabilitatea nu mai este o necesitate... ca ne putem strecura  si altfel... ca nu avem nevoie de planuri pentru a trai bine, ci de cunostinte atent alese... Am invatat ca trebuie sa "ceri" ca sa primesti, chiar daca a cere a devenit sinonim cu a cersi... cersim drepturile ce sunt incalcate voit, cersim atentia ce ne este refuzata, cersim dreptatea pe care am pierdut-o, cersim...  Am invatat, stiu, as putea, dar nu vreau pentru ca aleg altceva... aleg sa imi recunosc greselile si sa suport consecintele... aleg sa spun adevarul... aleg sinceritatea.... aleg sa nu primesc nimic din ceea ce nu mi se cuvine... aleg sa nu cersesc... aleg toate acestea indiferent de costurile lor... 

Oare de ce oamenii inchid ochii atunci cand se roaga... atunci cand plang... atunci cand tipa... atunci cand saruta... atunci cand viseaza? Poate pentru ca cele mai importante momente din viata nu pot fi vazute, ci doar simtite...  Inchidem ochii  atunci cand ne rugam pentru ca dorim sa simtim apropierea... atingerea... intelegerea... iar ochii sunt o bariera in calea comunicarii dincolo de noi... dincolo de neputinta fiintei umane.... Inchidem ochii atunci cand cand plangem pentru ca ratiunea ne considera slabi... neputinciosi... pe cand sufletul ne da voie sa plangem atat cat simtim nevoia sa o facem fara sa ne condamne ... fara sa ne eticheteze... Inchidem ochii atunci cand tipam pentru ca dorim o eliberare  a tensiunilor acumulate in fiinta noastra... in sufletul nostru... pentru ca dorim o evadare din realitatea care ne apasa.... care ne copleseste... pentru ca dorim sa fim doar noi cu noi... noi cu mintea si cu sufletul nostru... Inchidem ochii atunc

Consideram ca fericirea noastra sta in fericirea relatiei pe care o avem cu fiinta iubita... si ne construim fericirea in jurul acestei relatii... Pentru a avea fericirea deplina renuntam la multe... si doar   pentru ca relatia sa functioneze... renuntam la visele proprii pentru a visa in doi... renuntam la anumite momente care ne fac placere doar pentru ca se intampla sa ii displaca partenerului sau partenerei... renuntam la prieteni doar pentru ca acestia nu il suporta pe respectivul sau respectiva sau, dimpotriva, nu sunt acceptati de respectivul sau respectiva... si renuntam ferm convinsi ca vom fi fericiti pentru ca relatia noastra ne face fericiti... nimic mai fals... Niciodata nu permiteti ca fericirea voastra sa depinda in exclusivitate de relatia voastra... pentru ca numai asa veti cunoaste adevaratul sens al iubirii... pentru ca numai asa veti simti frumusetea dragostei... pentru ca este unicul mod de a fi pe deplin fericiti.... Asigurati-va ca veti gas

Ingerii se plimba printre noi... ii privesc pe cei care au uitat sa mai zambeasca si le ies in cale...  ii ating usor, ca intr-un vis... iar atingerea lor e binecuvantata. Ingerii fara aripi sunt cei  care ne ajuta sa credem in miracole... ei ne aduc miracolul in cale si ne invata cum sa-l traim...  Ne ating usor  cu aripi de matase atunci cand aproape am renuntat la a mai spera... a mai crede... a mai dori... si reusesc sa alunge tristetea... sa readuca speranta... sa trezeasca dorinta... In jurul nostru sunt ingeri... au fost alesi dintre muritori spre a le aduce fericirea muritorilor... au fost alesi pentru ca oamenii sa nu uite sa creada in miracole... sa nu isi piarda speranta... increderea... Fiecare dintre noi poate fi inger pentru cineva care a incetat sa mai creada... sa mai spere... sa-si mai doreasca... fiecare dintre noi are puterea de a fi inger pentru cineva care are nevoie sa mai creada in miracole...

De-a lungul vietii, intalnim diversi oameni... unii ne marcheaza devenirea... altii sunt doar simpli trecatori prin viata noastra... insa de la toti invatam ceva... de la unii invatam sa fim mai buni, mai capabili, mai verticali... de la altii invatam cum nu ar trebui sa fim... insa pentru asta e nevoie sa fim atenti si rabdatori pentru a putea decodifica in mod corect  mesajele ce vin catre noi sub diverse forme... Initial, fiecare relatie umana este marcata de dorinta de a cunoaste... dorim sa stim cat mai multe despre celalalt... ni se pare fascinant tot ceea ce e diferit de noi... simtim dorinta de a experimenta mai mult... de a ne implica mai mult... dar, uneori, cu cat cunoastem mai mult pe cineva, cu atat descoperim lucruri cu care nu suntem de acord... lucruri pe care le blamam... si, desi suntem constienti de toate acestea, refuzam sa  acceptam ca ele se intampla cu adevarat... gasim scuze... consideram ca e o problema de interpretare a unor comportamente si atit

Daca alegi sa spui adevarul vei gresi mai putin... iar iertarea va veni mult mai usor... si poate mai repede... Atunci cand alegi sa ascunzi adevarul sau sa spui ceva ce crezi tu ca te va scapa de consecintele greselii tale, iti asumi un mare risc de care ar fi bine sa fii constient inca de la inceput... pierderea respectului si a increderii celui sau celei in fata caruia/careia joci rolul de actor "pacalit"... Gresesti mai putin spunand adevarul???... O, da!!... pentru ca, in acest caz, esti vinovat doar pentru greseala pe care ai comis-o... pe cand, daca alegi sa ascunzi adevarul sau sa minti, gresesti de doua ori: o data pentru greseala ta si inca o data pentru minciuna ta... deci, ranesti de doua ori... si cine isi poate asuma???... dar cu ce riscuri!!!!???...

Ar fi trebuit sa dansam printre fulgii de zapada in incercarea timida de a ajunge la serviciu... ar fi trebuit sa ratacim privirile prin ferestrele ninse si sa ne dorim sa evadam din birourile anoste intr-un peisaj de vis si de sarbatoare... ar fi trebuit sa ne strecuram timid printre trecatorii plictisiti pentru a fura un strop din magia iernii... ar fi trebuit sa visam cuminte la gura sobei in imbratisarea calda a unei paturi de lana... lana adevarata... iarna adevarata...  Uneori, gandu-mi rataceste la iernile pe care mi le povesteau bunicii in copilarie... ierni cu lupi fiorosi ce-si plimbau foamea prin satele adormite sub zapezi uriase... ierni cu geruri naprasnice si turturi imensi de cristal agatati de stresinile caselor... ierni cu vifornite pagane ce muscau cu nesat din obrajii  sanatosi si rosii de veselie... acum nu mai sunt... au disparut odata cu copilaria bunicilor.... au ramas povestile de spus la gura sobei intr-un anotimp ce isi mai pasteaza doar nu

Sunt momente in viata pe care le dorim fara de sfarsit... la fel cum exista si momente pe care am dori sa le evitam ori sa le depasim cat mai repede posibil... Sunt clipe de viata care ar trebui sa dureze o vesnicie... pentru ca ne sunt mai presus de vise... ne depasesc inchipuirea... sunt adevarata magie... Dar sunt si clipe pe care le-am dori uitate... de care ne amintim cu tristete... care lasa gusturi amare... care ustura sufletul si ii prelungeste agonia... Clipe sublime... clipe banale... clipe groaznice...  toate fac parte din viata... si toate dispar atunci cand noi am reusit sa le patrundem toate intelesurile... sa invatam... si sa trecem mai departe... nimic nu dureaza o vesnicie... nici fericirea, dar nici tristetea... nici bucuria, dar nici amaraciunea... iar toate acestea dau sens vietii... o viata frumoasa e o viata cu lectii importante... o viata care te invata sa inveti sa te bucuri... sa treci printre lacrimi pentru a putea sa simti fericirea.

In aparenta puternici... capabili sa treaca peste toate obstacolele vietii... sa sara... sa paseasca... sa se afunde... sa razbata... sa atinga... sa daruiasca... sa primeasca... sa suporte... sa rabde... sa simta... sunt oamenii... Fiecare dintre noi a fost la un moment dat ranit... de vorbe... de atitudini... de comportamente... iar rana s-a produs pentru ca am avut incredere... am oferit incredere... Este cunoscut faptul ca, pentru ranile sufletului,  nu exista pansamente si se zvoneste ca doar timpul e cel ce poarta puterea tamaduitoare... aduce uitarea si, intr-un final, iertarea... Sufletul se vindeca atunci cand mintea inceteaza sa-i mai vorbeasca... sa-i mai dicteze... sa-i mai reproseze.... sufletul are propriile cai de a se vindeca insa mintea ii pune la indoiala decizia... ii saboteaza incercarile... ii reaminteste greselile si le exagereaza...  sufletul se vindeca atunci cand mintea tace.

Zambeste ... e cea mai puternica arma a ta... toate armele din lume abandoneaza in fata unui zambet...  Iarta ... e cel mai frumos cadou pentru tine... fa-ti acest cadou ori de cate ori cineva iti greseste... iarta si vei putea zambi din nou... Alege... alege intotdeauna drumul corect... e calea cea mai scurta spre fericire...   Fii   optimist... optimismul e singurul medicament care invinge orice boala... chiar si cele fara de leac...   Crede ... cea mai puternica forta este credinta...    Iubeste .... iubirea e intregul inteles al vietii...   Uita... uita trecutul pentru a putea trai prezentul si a te putea gandi la viitor!   Lasa ... lasa lucrurile si gandeste-te la oameni... ei conteaza mai mult decat orice lucru din viata ta...   Invata ... invata tot ce are importanta pentru  tine, dar nu si pentru ceilalti...    Seamana ... fericire, zambete, bunatate, iubire...

Si, acusi-acusi, se va sfarsi si acest an... nu stiu cum, cand si de ce asa de repede... nu stiu cine se joaca si strange si restrange zilele, lunile, timpul... sigur e vreun personaj ghidus care se amuza pe seama asta... Cert e ca acum nu mai numar zilele, ci saptamanile... si nici asa nu-mi place pentru ca e tot prea putin timp... si ma simt ca intr-un carusel care se invarte la viteza maxima iar ceea ce ma sperie nu e viteza, ci momentul in care acest carusel se va opri brusc...  Natura isi urmeaza cursul firesc, neatenta la dorintele mele... as fi vrut sa mai fie toamna cu soare blajin si tonuri calde... dar nu-i... a trecut parca prea repede sau, poate, nu am avut eu timp sa ma bucur de ea... si e  acum la sfarsit... doar toamna!

Ne petrecem viata intre planuri si vise... unele ne apartin... altele sunt imprumutate... unele sunt parte din noi iar pe altele le traim pentru altii de care suntem legati sufleteste mai mult sau mai putin...  Intre planuri si vise uitam cine suntem... ce ne defineste... ce ne place... ce dorim... si, dupa un timp, atunci cand un plan se sfarseste odata cu sfarsitul unui vis, ne  privim in oglinda si nu recunoastem chipul ce ne zambeste stramb, obosit, infometat de o clipa de liniste...  Ar fi bine sa evadam in tacerea unor clipe doar ale noastre...  sa facem cunostinta cu noi si sa aflam totul despre toate cate suntem... sa iscodim fiecare coltisor al sufletului nostru fara teama, fara sfiala... sa privim si sa admiram acolo, in adancurile fiintei noastre, tot ceea ce gandul gandeste... si ce frumusete!

Astept... astept ceva... astept ca din cer sa cada stelute inghetate pe care sa le prind din zbor cu mana inmanusata... doar pentru a nu le grabi sfarsitul cu o atingere calda... Astept... astept sa pot opri timpul doar pentru a vedea  cum ninge... pentru a auzi soaptele fulgilor... pentru a putea incetini caderea... Astept... si vreau ceva... vreau sa ninga cu fulgi de poveste... sa aud tacerea iernii spusa soptit la colt de soba de bunici albi cu chip de ingeri... Astept... si vreau... vreau sa cred ca oamenii mari nu au incetat sa mai creada... ca inca le mai plac basmele cu final fericit... ca inca il mai asteapta in taina pe Mos Craciun chiar daca lumea adultilor le interzice sa mai faca asta...  Astept... si stiu... stiu sa ma mai bucur inca precum un copil la primul Craciun... la prima confruntare cu credinta oarba intr-un personaj pe care nu-l va intalni vreodata, dar va sti ca, acolo, pe undeva, exista...  Astept... si stiu ca va veni...

Se sfarseste, dar e doar o trecere spre altceva... mereu e asa... permanenta schimbare, continua trecere... Se sfarseste toamna... una din multe altele care s-au sfarsit pentru a incepe iar intr-un alt timp, sub o noua forma... regrete pentru ce a fost si a trecut, bucurie pentru ce va sa vie... Ador culorile toamnei, dar visez zapada... visez clipele cu fulgi ce se lipesc jucaus de obraji... visez albul de gheata ce se intinde la nesfarsit, departe de noi, dincolo de timp... visez iarna cu miros de turta dulce si mar copt... si astept... Astept un sfarsit pentru a ma bucura de un alt inceput...

Ne tesem viata in jurul unei idei si ne speriem atunci cand o picatura dintr-un alt vis ne intrerupe firul povestii... ni se pare imposibil exact in acel moment sa il innodam si sa ne continuam munca speriati fiind de probabilitatea lipsei de perfectiune...  insa tocmai aceste noduri dau unicitatea vietii  iar imperfectiunea nu este a noastra, ci apartine celor ce nu vad decat nodurile din tot ceea ce insemnam noi... Cu sau fara noduri, incercam sa ne orientam intreaga existenta uitandu-ne spre un anumit punct, dinainte stabilit... ca reusim sau nu sa ajungem exact acolo mergand pe un drum drept, fara ocolisuri, nu depinde intotdeauna numai de noi, ci si de sansele care ni se ivesc in cale... insa viata ne invata sa ocolim... sa coboram pentru a urca... sa innodam si chiar sa ne intoarcem putin din drum pentru a alege o alta cale in speranta ca aceasta nu ne va mai fi blocata... si asa, pas dupa pas, nod langa nod tesem zilnic vise din caierul vietii in speranta ca vom avea timpul

Au cazut primii fulgi... neasteptat de repede... neasteptat de devreme... in planurile mele nu era prevazut asa ceva... dar s-a intamplat... Totul a inceput cu un dans usor dupa care s-a pornit vijelia de fulgi ce se izbeau cu putere de caldaram in drumul lor tumultos catre pamant... as fi vrut sa am timp sa pot sa-i admir ca in copilarie... cu nasul bine lipit de geamul aburit si cu o imensa dorinta de a iesi sa dansez cu ei... dorinta stavilita atunci cu adanci rugaminti de bunici ingrijorati sa nu le raceasca odorul... iar acum efectiv blocata de activitatile cotidiene si de ideile asa-zis marete de renovare a locuintei in prag de iarna...  Asadar, printre zgomote infernale de pereti gauriti si nori imensi de praf, am ratat prima ninsoare... noroc ca s-a agatat de mine in drumul catre job si mi-a lasat un sarut de gheata pe obraji in semn de regret pentru lipsa mea de timp... unde esti copilarie????

Nu risipi timp pentru cineva care nu respecta timpul tau... daca nu iti apreciaza timpul, cu siguranta nu te apreciaza nici pe tine, deci nu are sens... timpul tau e doar al tau si atat...  Nu risipi ganduri in directii care nu le vor face niciodata realizabile... gandurile tale au nevoie de sanse pentru a se transforma din vise in realitate...  Nu risipi vorbele tale cu oameni care nu le inteleg... e prea mult pentru ei si prea putin pentru tine... pastreaza-le pentru cei ce le cunosc valoarea...  Nu risipi vise... ele isi gasesc stralucirea in fapte... asa ca, oricat de greu ti-ar fi, lupta pana la capat pentru un vis... un vis al tau... doar pentru tine... Nu risipi nimic din ceea ce esti tu... timp... ganduri... vorbe... vise...

Miroase a iarna... ii simt apropierea de gheata si amintiri de zapada imi insenineaza fruntea... astept primul fulg sa se aseze cuminte pe umar si sa ma poarte in lumea de poveste a iernilor copilariei...  Miroase a iarna si a cetina... miroase a fum de lemne si a gutui coapte in soba... miroase a poveste spusa de bunici cu parul nins in care se impletesc fire de trecut... icoane dragi pierdute parca in negura vremurilor... Miroase a dulci amintiri coapte in soba bunicilor printre povesti si rasete cristaline de copii... rasuna aievea vocea bunicului care parca a uitat povestea inceputa in ajun... o poveste de demult, fara timp, fara sfarsit... Miroase a iarna in salul cald ce acopera umerii garboviti ai bunicii... miroase a iarna si in ciorapii pe care ii impleteste inca cu fire de poveste si de suflet... miroase a iarna si in parul ei acoperit de-a pururi cu-o basma...  Miroase a vechi si a nou... miroase a trecut si a prezent... miroase a copilarie si atat...

Uneori, oamenii pe care ii iubesti te ranesc... mai mult sau mai putin constient... mai mult sau mai putin voit... atunci te revolti si simti nevoia sa vorbesti pentru a intelege motivul pentru care ti se intampla asta... ceri explicatii insa nimic din ceea ce ti se spune nu suna pentru tine suficient de logic... nu are cum pentru ca logica este exclusa atunci cand sunt implicate sentimente... si, desi stii asta, cauti raspunsuri logice la intrebari fara raspuns... Insa cel mai bine pentru tine este sa pastrezi linistea... sa nu permiti cuvintelor sa rasune... sa le impui sa taca pentru ca, daca dragostea nu a fost suficienta, oare cuvintelor vor fi?... daca dragostea nu a contat, oare cuvintele ar trebui sa conteze?...    

Cei mai multi oameni cauta fericirea in exterior si nu se gandesc nici macar o clipa ca ea este in ceea ce au si se gaseste intotdeauna in modul in care ei gandesc...  Nu putem sta deoparte si sa asteptam pe cineva sau ceva pentru a fi fericiti... nu se va intampla... si asta pentru ca fericirea si-a gasit adapost permanent in noi... in felul in care gandim si privim lumea din jur... in felul in care ne apreciem si ne mandrim cu ceea ce suntem... fara acuze aduse trecutului pentru lipsa fericirii din prezent... fara reprosuri... fara ganduri negative despre viitor... Daca suntem suficient  de atenti si privim catre noi avem sansa sa ne intalnim cu fericirea... ea are chipul nostru si o recunoastem la o simpla privire in oglinda...

Mi-a ratacit o clipa gandul dincolo de timp si a ramas agatat in amintiri... fara voia mea, asa, deodata, ca din intamplare... si l-as fi lasat acolo daca nu m-ar fi chemat prezentul cu iscoditoare-i curiozitate... Uneori, gandul ne zboara dincolo de cotidian in alte locuri sau timpuri pe care le-am trait sau le-am visat ca le vom trai... e parca mai usor de suportat rutina zilnica atunci cand ne permitem o evadare chiar si pentru o clipa... Evadam  facandu-ne planuri... evadam  aducand in memorie momente frumoase... evadam bucurandu-ne de clipe minunate alaturi de oameni frumosi... amagim rutina evadand... oriunde, oricum, oricat de mult se poate...

Privesc in spatele timpului si realizez ca el a ramas acelasi... el e neschimbat... se masoara la fel... trece la fel... se simte la fel... doar eu sunt alta... car din ce in ce mai multe amintiri in bagaje si ma intreb uneori cand oare s-a scurs atata nisip prin clepsidra timpului meu... Nu as renunta insa la niciun bagaj... imi plac toate pentru ca fiecare are povestea lui si, dupa un timp, chiar si in bagajele cu amintiri despre momente  mai putin placute, mai putin vesele gasesc cate un zambet... zambesc timpului ce a trecut pentru ca stiu ca e o parte din ceea ce sunt eu acum... poate ca as fi fost altfel daca nu ar fi existat acel bagaj... acea amintire a acelui moment de demult...  Imi car bagajele si am incetat de mult sa ma mai plang de povara lor... au devenit usoare... timpul le-a facut asa pentru mine...

Animalele nu tradeaza... ele stiu ce inseamna recunostinta si  nu se sfiesc s-o arate... nu le e rusine cu ce sunt si imi place sa cred ca inteleg ideea de spatiu personal...  Poate ca nu au invatat ce e tradarea... sau au ales sa nu invete acest lucru cu toate ca le-ar fi fost mai usor, s-ar fi descurcat poate mai bine.. Animalele nu tradeaza niciodata, insa oamenii da... unii oameni... pentru ca au aflat ca asa e mai bine pentru ei... ca e mai usor sa obtina ceea ce prin forte proprii nu ar putea obtine niciodata... pentru ca primesc acel sentiment de putere pe care adora sa-l traiasca... o  falsa putere... oameni mici, prea mici pentru a se putea descurca "singuri" in aceasta lume... Oamenii adevarati nu tradeaza... ei strang din dinti daca le e prea greu si inalta fruntea pentru a putea vedea mai departe... nu lupta pentru cauze pierdute si nici nu au nevoie de alti oameni care sa lupte pentru cauza lor... stiu sa inalte proptele pentru cei ce ii urmeaza si nu au

Nu-mi plac zilele care se repeta... de fapt, le urasc de-a dreptul pentru ca stiu exact ceea ce va urma...  stiu cu punct si virgula... si asta ma plictiseste cumplit... ador neprevazutul chiar si in varianta hard pentru ca asta inseamna provocare iar acest lucru imi permite sa simt ca traiesc si sa pot actiona pentru a-mi testa limitele... Nu-mi plac oamenii care se repeta... e ceva in toata fiinta lor care ma duce cu gandul in doua directii si niciuna nu ma face sa ma simt confortabil... una ar fi ca nu sunt suficienti de stapani pe situatie si actioneaza ca si cum ar incerca sa se convinga pe ei repetandu-mi la nesfarsit ceea ce eu am inteles din prima... iar a doua directie ar fi ca acesti oameni ma considera insuficient de capabila si imi tot repeta in speranta ca poate-poate voi pricepe si eu odata... Imi plac oamenii asumati, directi, care nu se sfiesc sa spuna cu voce tare ceea ce gandesc, simt si vor... imi plac pentru ca stiu ca, in cazul lor, nu trebuie sa interpretez

Momentele dificile din viata ar trebui privite ca adevarate  binecuvantari deghizate... si asta pentru ca, numai in felul acesta, viata te poate face mai puternic, mai pregatit, mai apt de a face fata oricarei situatii si in orice conditii... Nu conteaza cat de mult doare... cat de cumplit de insuportabila este suferinta, tot ceea ce iti ramane de facut este sa nu pleci capul si sa iti continui drumul... iar asta e doar o lectie de care e important sa-ti aduci aminte in orice moment dificil pentru tine. Avem zile mai putin bune ori luni intregi in care resimtim in tot corpul greutatea ce ne apasa sufletul si-l strange ca intr-o menghina... sau chiar ani ce se deruleaza ca un film  in care regizorul a gresit distributia  si ne-a dat acel rol pe care  nimeni nu l-a vrut... ghinion?... sau poate sansa?... se pare ca e tot o lectie... e experienta de viata... e moment sapat adanc in tot ce inseamna devenirea noastra... in tot ce insemnam NOI... Tot ceea ce putem face este  sa luam

Au inflorit iar crizantemele... isi inchina frumusetea in fata celor ce se opresc doar o clipa sa le priveasca si ele le rasplatesc  clipa cu un zambet...  Si astfel coboara printre muritori mii de zambete invaluite in parfumul unei clipe de aduceri aminte si toamna pare mai vesela printre crizanteme... As vrea sa pot plati in clipe zambetele si sa pot oferi zambete pentru clipele de adevarata magie... as vrea sa pot pastra un zambet pentru o clipa de vesnicie... si doar atat ar fi de ajuns. Au inflorit iar crizanteme si au inflorit zambete pe chipurile oamenilor... o fi de la crizanteme???

A venit si s-a asezat tacuta in fata mea iar pe chip i-am citit suferinta... lacrimi mari curgeau cu repeziciune din ochii mari care se pare ca si-au pierdut de mult din stralucire... isi impreuneaza mainile a rugaciune si practic implora ajutorul pentru ca deja a ajuns la capatul puterilor... Repeta aproape obsesiv: "Stiu ca am gresit!... Oare unde am gresit?..." iar mintea ii fuge la vremurile in care copilul ei era doar al ei... cand o intelegea din priviri... la momentele pline de fericire...  Atunci o asculta... acum...!???... mama de adolescent... Parintii nu gresesc niciodata... parintii doar invata... invata sa fie parinti pentru copiii lor... invata sa le fie prieteni... parteneri de joaca... confidenti... si toate acestea le invata din mers, practic la fel de repede pe cat de repede le cresc copiii... si nu e greseala atunci cand totul nu iese perfect, ci e nevoie sa mai invete... sa mai caute... sa mai descopere acea fiinta care le seamana atat de bine si

Isi scutura castanii podoaba aurie sub vantul aprig de toamna... o toamna uracioasa  ce s-a strecurat printre oameni si-si cere inzecit tributul, amenintand cu ploi reci si ceruri mohorate intreaga suflare...   Langa fereastra, cu o ceasca imensa plina cu ceai fierbinte, aromat privesc cu tristete la vremea de afara si gandurile imi zboara aproape pe nesimtite la zilele insorite ale altor toamne... si-mi lipsesc... imi lipsesc plimbarile cu fosnet de frunze... imi lipseste raza jucausa ce schiteaza in joaca un desen abstract pe chipul meu... imi lipseste frunza ce pluteste in dans timid peste umar si saruta apoi pamantul intr-o ultima imbratisare... Imi lipseste  caldura toamnei si as vrea sa cred ca o voi gasi intr-o ceasca imensa plina cu ceai fierbinte, aromat...

Pluteste in aer miros de crizantema... bulgarasi de aur pravaliti peste toamna doar ca s-o parfumeze si s-o inveseleasca... iti fura gandurile si le duc departe, intr-un loc in care drama unei lumi intregi nu  este si drama ta... E toamna... priviri opace trec peste gingasia crizantemelor si uita sa le admire perfectiunea cladita petala cu petala...  oamenii au incetat sa le mai vada... s-au garbovit sub povara problemelor si inainteaza greu prin toamna rece... parca prea rece, prea mohorata... E miros de toamna si de crizanteme...  e mirosul atator toamne prin care am trecut, mereu acelasi, niciodata altfel... e mirosul copilariei ce ne insoteste pana la sfarsit... e mirosul pierderii si al redefinirii noastre... e toamna si sunt crizanteme!

Nu grabiti timpul... el stie exact ce, cum, cat poate sa indure fiecare... iar daca greseste doza de suferinta cuvenita fiecaruia in viata aceasta,  te lasa sa iti revii... te ajuta calatorind cu tine printre amintirile frumoase ale trecutului... te face sa zambesti, scotandu-ti in cale un moment de care sa te indragostesti... Timpul stie intotdeauna caile prin care sa ne arate daca am facut alegeri corecte sau nu... pentru ca viata e o suita de alegeri, mai mult sau mai putin gandite, mai mult sau mai putin constientizate... Timpul este cel care ne scoate in cale oamenii potriviti exact atunci cand avem cea mai mare nevoie de prezenta lor in viata noastra... si tot timpul decide cand si de ce sa ni-i ia... poate pentru ca el considera ca am dobandit maturitatea necesara sa ne descurcam si singuri itele incalcite ce ies alandala din razboiul vietii...

Acum ceva timp, o prietena draga mi-a spus: " Mi-e dor sa ma indragostesc! "... atunci nu stiu daca am inteles pe deplin sensul cuvintelor pe care ea le spunea razand cu gura pana la urechi... de fapt, nici nu cred ca ea le-ar fi putut spune altfel... si am ras amandoua de "pretentia" ei asa-zis absurda... dar noi radeam diferit...  Am intalnit oameni care nu au fost indragostiti niciodata... unii si-ar fi dorit, altii nu... dar nici unii, nici altii nu stiau ce inseamna... ce implica... Am intalnit si oameni care si-au gasit sufletul pereche si l-au pierdut... dupa care s-au multumit doar sa traiasca si atat... mai mult sau mai putin frumos...  Si am intalnit oameni  mereu  indragostiti ... de aceeasi persoana sau de mai multe... oameni dependenti de acea stare de  debut a oricarei relatii de cuplu... si doar atat... Se pare ca oamenii doresc sa se indragosteasca si atat... pentru ca nu te costa nimic sa fii indragostit, dimpotriva ... pe cand sa iubesti

As vrea sa-mi cer iertare... pentru tot ce as fi putut face si nu am facut... pentru tot ce as fi vrut sa spun si nu am spus... pentru tot ce am simtit si am refuzat sa arat... pentru tot timpul pe care am crezut ca-l detin si l-am pierdut... pentru toate momentele speciale pe care le-am ratat... pentru ca am gresit!  As vrea sa cred ca nu am  ranit pe nimeni in drumul meu, dar stiu ca nu este asa... as vrea sa cred ca nu am lasat orgoliul sa dicteze ratiunii, dar stiu ca e o amagire... as vrea sa cred ca deciziile mele nu m-au afectat decat pe mine, dar stiu ca e o minciuna... si am gresit! As vrea sa iert tot ce nu am facut, tot ce  am crezut ca stiu si nu am stiut, tot ce nu am putut intelege la timp... As vrea sa-mi iert clipele de ezitare,  neincrederea, suspiciunea, distanta autoimpusa... as vrea sa-mi iert asteptarea, teama, indoiala... as vrea sa pot sa-mi iert ... Iertarea trebuie sa inceapa intotdeauna de la noi... de la greselile pe care le comitem in m

                  In spatele unui suflet puternic exista intotdeauna dureri nepovestite...infrangeri coplesitoare... si lupte pierdute... dar exista intotdeauna si speranta ca, desi lupta a fost pierduta, batalia finala va aduce izbanda...  Suntem puternici pentru ca avem speranta ca maine ca va fi mai bine... pentru ca avem credinta ca soarta ne va surade in sfarsit... pentru ca privim inainte pentru a zari o raza timida prin noianul de lacrimi ce ne invadeaza  sufletele... pentru ca alegem sa actionam si nu ne multumim doar sa privim... pentru ca renastem din cenusa durerii si transformam durerea in victorie... Suntem puternici pentru ca viata ne pregateste sa fim puternici... viata isi pregateste eroii din randul oamenilor simpli care stiu sa lupte pana la capat pentru o cauza, pentru un ideal....  eroii  nu abandoneaza si stiu sa primeasca laurii victoriei, dar si sa accepte amarul infrangerii... si toate acestea pentru ca maine sa o poata lua de la capat...

Viata are obligatia sa te invete gustul amar al tristetii... dar tu esti singurul care poate decide sa chiulesti de la aceasta ora si sa iti faci tema doar pe jumatate...  Tu esti cel  care poti alege daca sa permiti sau nu tristetii sa isi gaseasca adapost permanent in sufletul tau... iar daca o vei lasa, atunci trebuie sa stii ca oricum nu va plati chirie si nici nu iti va oferi  vreo recompensa... va sta pentru ca va crede ca i se cuvinte iar  tu nu vei avea  puterea sa ii oferi tristetii ordinul de evacuare...  De tine depinde daca vei fi o gazda perfecta pentru un chirias intunecat, cu chip pustiit de amar, cu obiceiuri proaste, al carui unic scop este sa iti fure zambetul... sau daca vei alege sa fii gazda ideala pentru un oaspete ce nu se strecoara pe usa din spate si care iti aduce in dar zambetul. Felul in care privim viata depinde de fiecare dintre noi... unii aleg tristetea si refuza sa o alunge prea curand... altii aleg bucuria,  reusind sa ocoleasca obsta

Atunci cand totul se imparte exact la doi, nu cauta cu privirea partea cea mai mare...  E complicata toata povestea cu impartirea exacta... si, desi am invatat inca de mici ca trebuie sa impartim totul pentru ca, in caz contrar, nu am fi decat niste egoisti de care societatea nu are nevoie, se pare ca, inca de pe atunci, am invatat si ca intotdeauna cealalta jumatate este  mai mare... mai buna... mai frumoasa decat ceea ce am primit noi... Impartim mereu... inca de la inceput... si tot de atunci nu suntem multumiti de jumatatea pe care o primim... o fi de vina jumatatea sau, poate, noi???

Desi ne dorim si incercam din toate puterile noastre, intr-un final realizam ca nu putem  controla totul... insa avem nevoie de ani pentru a intelege asta... avem nevoie sa ne maturizam suficient de mult pentru a putea constientiza ca   nu suntem singurii care au ceva de spus... chiar si in ceea ce priveste propria noastra viata... In momente in care controlul nu ne mai apartine, tot ceea ce putem  face este sa ne relaxam suficient de mult astfel incat sa putem accepta ca voia noastra se va implini la un moment dat... ca acum poate  nu e timpul nostru si ca exista motive pe care inca nu le putem vedea... Ceea ce nu ar trebui sa pierdem este credinta  ca lucrurile vor merge si pentru noi... ca ni se va implini dorinta... si ca vom detine iarasi controlul asupra propriilor noastre vieti... Insa, pentru ca toate acestea sa se intample,  trebuie acum sa ne retragem, sa dam acel pas inapoi si sa asteptam ca viata sa-si urmeze cursul natural, firesc... fara limite sau impuneri exage

Hai sa povestim!... sa povestim o poveste despre orice... despre toamna... despre ploaie... despre timp... dar sa fie o poveste povestita de noi... O poveste despre o alta toamna dintr-un alt timp... o toamna perfecta pictata din razele soarelui cu pensula unui pictor ce sa vrea sa fim noi... e povestea noastra cu o toamna perfecta... O toamna si o poveste perfecta... un gand si o fapta...  un vis devenit realitate...

Nu te agata de o greseala doar pentru ca ai pierdut foarte mult timp in a o comite... cu siguranta scopul tau era cu totul altul... mintea ta isi imagina un succes si deja te vedeai incununat cu laurii victoriei... din pacate, rezultatul este altul... deci, accepta-l si treci mai departe... Ramanem atarnati de propriile greseli... pierdem timp in incercarea de a le transforma in victorii, dar rezultatul va fi intotdeauna tot o greseala... si o greseala va ramane mereu o greseala si atat... nu va fi niciodata o reusita, oricate sanse ii vom da...  Nu ar trebui sa ne sperie faptul ca gresim, ci faptul ca nu reusim sa pasim peste greseala... ca nu vedem dincolo de ea si ca ratam sanse reale de a obtine victorii... 

Lacrimi inghetate se prabusesc din cer si imi biciuie nemiloase obrajii... ce vor ele?... ce am facut eu?.... ce a facut toamna?... Am incetat sa mai caut explicatii pentru ceea ce nu imi place... pentru ceea ce nu imi convine... pentru tot... am incetat sa mai adresez intrebari acolo unde imi raspunde doar ecoul constiintei mele care imi tot repeta la nesfarsit ca nu e bine, ca nu e potrivit,  dar ca asa e viata... niciodata corecta pana la capat... Mi-e dor de o toamna calda... cu miros de gutui si mere rosii... cu struguri ce-ti incleie degetele si-ti inrosesc buzele... mi-e dor de o toamna cu miros de frunze mistuite de focul mocnit al gradinilor... dar atat, pentru ca toamna asta e o altfel de toamna...   E o toamna rea ce imprastie frig... parca prea repede... parca prea mult... parca prea ca niciodata... nu stiu cum, dar e o toamna dusmanoasa ... e rece.... e mohorata... e capricioasa... e urata pentru ca si-a luat stralucirea culorilor ce au imprumutat sarutul soare

"Iarta-mi tacerea, dar nu stiu cum altfel sa iti spun ceea ce cuvintele mele nu pot sa o faca...  am ales tacerea cuvintelor... am ales cuvinte surde, cuvinte mute, dar toate iti soptesc in tacere ceea ce cuvintele mele  nu pot sa rosteasca... sau nu stiu cum... pentru ca ale mele cuvinte sunt dureros de sincere... Tacerea  mea e tacerea noastra, dar nu e si tacerea ta... nu are cum sa fie pentru ca tu nu stii sa asculti in tacere ceea ce oamenii nu spun... tu nu intelegi necuvintele... tu nu intelegi limba sufletelor care comunica ... fara cuvinte, fara semne, fara subintelesuri... Folosesc cuvinte doar atunci cand am cu adevarat ceva de spus si stiu ca exista cineva care sa ma asculte, sa ma inteleaga si sa inteleaga... pentru ca uneori cuvintele pot distruge, alteori pot inalta... uneori pot sfarma cu puterea lor suflete, alteori pot transforma durerea in fericire... Cuvintele pot ucide, doar tacerea  poate naste perfectiunea... perfectiunea data de simplita