Ina Stan

Cu capete plecate și pumnii strânși ne revoltăm împotriva sorții... cerem mai mult, parcă prea mult, și uităm să mulțumim pentru ce suntem... pentru ce avem... pentru tot...  Purtăm cu noi grele poveri - regretele... regrete pentru ce am avut și nu am știut să pretuim... regrete pentru ce ne-am dorit, dar ne-a fost interzis să primim... regrete ce ne zdrobesc sufletele și ne răpesc bucuria...  Ne grăbim să primim și deschidem larg brațele... în schimb, uităm de multe ori să le deschidem atunci când cineva are nevoie de noi... ezităm să oferim din ce e al nostru și am învățat să pronunțăm un singur cuvânt: EU. Atunci când oferi un zâmbet, o îmbrățișare, o mângâiere, nu te costă nimic... poate doar o fărâmă din sufletul tău care oricum se va întoarce către tine pe aripa unui surâs, a unei îmbrățișări, a unei mulțumiri...

Uneori tăcerea e cel mai bun mijloc prin care poți ajuta pe cineva să realizeze că a greșit... și, dacă va înțelege, atunci diferența o vor face cuvintele pe care ți le va spune... dacă nu, atunci cuvintele nu își mai au rostul... Apelăm la tăcere abia atunci când cuvintele sunt prea mici sau prea puține... când faptele nu mai au nimic de spus în apărarea cuvintelor... când totul este aproape pierdut și singura salvare ar trebui să vină din altă parte... e o tăcere - resemnare, un început de abandon al unei situații de viață... In vidul tăcerii se regăsesc cele mai clare mesaje și, în formularea lor, există ceva mai presus de perfecțiune... e ceea ce cuvintele nu vor putea transmite nicicând... e ceea ce doar sufletul poate înțelege... Tăcerea înseamnă liniște, dar înseamnă și zbucium... și suferință... și neputință... iar, într-un final, înseamnă abandon... nu pentru că e mai simplu, ci pentru că e singura salvare a sufletului... 

Ne pierdem de oameni la un moment dat în viață... pur și simplu ne rătăcim unii de alții și uităm pentru o clipă cum eram... cum am fost... sau ce am fost... însă, la momentul potrivit, atunci când  viața consideră că ne-am învățat bine lecțiile, căile noastre se întrepătrund... ne regăsim... și parcă totul capătă un alt sens... mai profund... mai pe înțelesul nostru...  Se pare că timpul este cel care ne pierde pentru a ne determina să înțelegem sensul lucrurilor... pentru a ne forța oarecum să schimbăm perspectiva de a ne percepe unul pe celălalt... de a ne înțelege unul pe celălalt... de a ne privi exact din unghiul pe care l-am ignorat inițial, dar care avea deplinul înțeles...  Viața desparte oamenii atunci când ei nu înțeleg sensul... când nu văd dincolo de puțin... când nu percep întregul adevăr din spatele falsei minciuni... și, dacă mai există ceva de spus, atunci se va găsi întotdeauna o clipă de clarificare... de înțelegere a sensului... 

Poți spune că îți pare rău de un milion de ori... poți spune: "Te iubesc!" ori de câte ori vrei tu... poți  spune orice îți trece prin cap...  poți spune orice, oricând, în orice moment al vieții tale... dar, dacă nu faci nimic care să-ți susțină vorbele, care să dovedească faptul că ele sunt reale, atunci taci... pentru că vorbele tale sunt goale... sună sec și nu își au rostul chiar dacă sună bine... Atunci când simți nevoia să spui ceva, asigură-te că ceea ce spui poate să fie susținut prin faptele tale... Atunci când te pregătești să faci o promisiune, asigură-te că ceea ce promiți vei putea să duci la îndeplinire...  Atunci când trebuie să spui ceva, asigură-te că ceea ce spui  nu va răni pe nimeni... Vorbim, însa vorbele uneori  rănesc, îndepărtează, distrug, ucid... alteori înalță și transformă în realitate idealuri... sunt doar vorbe, însă vorbele se traduc în fapte...

Se spune că ai nevoie de un minut pentru a remarca o persoană specială, o oră ca s-o apreciezi, o zi ca s-o iubești și o viață întreagă ca s-o uiți.

Sunt oameni pentru care timpul nu mai înseamnă nimic... nici vis, nici dorință, nici speranță... se abandonează în voia sorții și nu se plâng, nu își doresc, nu visează... se scurg odată cu vremea și doar trecerea anilor mai schimbă ceva în înfățișarea lor... în rest, hazard... Atunci când visele dispar, dispar și oamenii... se transformă în simple prezențe, triste amintiri a ceea ce au fost... Un vis este un motiv de a vedea dincolo de prezent... o cale de a pătrunde în viitor și de a face planuri... o dorință de a fi altfel, de a primi altceva, de a schimba ceva...   Visele sunt mesaje de la îngeri pentru oameni... atunci când ne vor dispărea  visele, e semn că îngerii au încetat să ne mai vorbească...

Închide ochii și numără până la 10... poate că iubirea e singurul răspuns într-o lume care și-a rătăcit răspunsurile... poate că e timpul să înțelegi că, dincolo de toate întrebările, există un singur răspuns pentru care lumea nu mai caută explicații... e simplu și totul pornește de la 1 . Nu uita să numeri... în felul acesta îți vei aminti de iubire și vei găsi răspunsul la toate gândurile care ți-au zbuciumat mintea... care te-au făcut să uiți că e noapte sau zi... să uiți de tine și de atâtea noi începuturi...  Închide ochii și simte... altfel decât ai reușit să o faci până acum... altcumva decât vei reuși să o faci vreodată într-un alt început... pur și simplu caută printre numere și vei găsi singurul răspuns pe care ai refuzat de atâtea ori să-l accepți cu mintea și cu sufletul pentru că ți-a fost teamă să nu doară... să nu te rănească... Închide ochii și înțelege... și numără... și simte...

Și ce să faci atunci când o amintire frumoasă doare? Cum să faci să treacă durerea? Cui să spui că unele amintiri sunt acum motiv de lacrimi amare și  nu mai ai brațele unde să-ți găsești alinarea?  Cui să spui și cine să te înțeleagă când vorbești de momente frumoase ce au fost odată și din ochi cad lacrimi? Și nu sunt acestea lacrimi de regret, ci sunt lacrimi de neputință pentru că acum totul începe cu "A fost odată..."... exact ca în poveștile copilăriei, numai că  ea, cea care le șoptea la ceas de seară ca să-și adoarmă odorul scump, privește din icoanele vremurilor cu zâmbet blând către cel care nu mai este de mult copil...                Și a fost odată... o poveste... 

Dacă s-ar opri pentru o clipă vântul, poate că i-aș putea auzi gândurile... și aș înțelege ceea ce acum mi se pare de neînțeles...  Dacă vantul acesta mi-ar aduce în dar ploaia cu miros de primăvară, poate că l-aș ierta pentru că-mi răvășește timpul... și gândul... și visele... Dacă ploaia ar veni pe aripi de vânt aș ști că este un dar pentru mine... și atunci i-aș lăsa lacrimile să-mi spele gândurile și să mi le limpezească... să fie clare, precum lacrimile ploii de primăvară... Dacă soarele mi-ar șterge lacrimile ploii, atunci aș ști că e un dar de la tine... un dar născut dintr-o floare de primăvară... delicat și proaspăt... doar pentru mine...

Săptămânile au început să semene cumplit de mult unele cu altele... e prea multă agitație, grabă, o goană nebună în căutarea unui timp pierdut... dar nimic nu se mai întoarce  și, ceea ce s-a pierdut odată, rămâne pierdut pentru totdeauna... Privesc în jur către oameni care se grăbesc... către ce?... treburi, probleme, viață... și, deși îmi propun deseori să încetinesc pasul, realizez că pașii mei știu acum să meargă doar repede... au uitat în timp cum să pășească și au învățat doar să alerge...  Alergând, viața trece mai repede... pentru că nu mai este timp să privești cerul, să admiri o floare, să te bucuri de un zâmbet, să vezi cum se schimbă oamenii... și rămân în urmă doar întrebările ce nu-și vor găsi vreodată răspunsul... Degeaba căutăm răspunsuri acolo unde nu mai este nimeni să ne mai răspundă.... degeaba încercăm să înțelegem momente acolo unde doar timpul este cel care știe răspunsul... degeaba... Putem opri timpul???. Niciodată!... dar putem încetini pasu