Ina Stan

Atunci cand privim oameni tinandu-se de mana, unii dintre noi credem ca este o forma de manifestare a posesivitatii, un alt mod de a spune: "Esti al meu!" sau  "Esti a mea!"... insa totul tine de mentinerea contactului... este o  forma de a comunica in absenta cuvintelor... si totul se rezuma doar la: "Te vreau alaturi de mine si nu imi doresc sa pleci!"... Oamenii au nevoie sa simta apropierea altor oameni... au nevoie sa fie tinuti de mana, imbratisati, mangaiati pentru ca este singura modalitate prin care ei pot sa-si gaseasca alinarea sau sa primeasca mesaje pentru suflet...  Mintea poate sa inteleaga cuvintele insa sufletul are nevoie de non - cuvinte care se traduc simplu prin gesturi sau priviri... atunci cand oamenii ajung sa se inteleaga din priviri si gesturi ei au depasit de fapt nivelul comunicarii superficiale si pentru ei cuvintele au devenit banale, nesemnificative, inutile...  Atunci cand sufletele ajung sa comunice, in jur se face

Uneori tacerea e cel mai bun mijloc prin care poti ajuta pe cineva sa realizeze ca a gresit... si, daca va intelege, atunci diferenta o vor face cuvintele pe care ti le va spune... daca nu, atunci cuvintele nu isi mai au rostul... Apelam la tacere abia atunci cand cuvintele sunt prea mici sau prea putine... cand faptele nu mai au nimic de spus in apararea cuvintelor... cand totul este aproape pierdut si singura salvare ar trebui sa vina din alta parte... e o tacere - resemnare, un inceput de abandon al unei situatii de viata... In vidul tacerii se regasesc cele mai clare mesaje si in formularea lor exista ceva mai presus de perfectiune... e ceea ce cuvintele nu vor putea transmite nicicand... e ceea ce doar sufletul poate intelege... Tacerea inseamna liniste, dar inseamna si zbucium... si suferinta... si neputinta... iar, intr-un final, inseamna abandon... nu pentru ca e mai simplu, ci pentru ca e singura salvare a sufletului... 

Suna intotdeauna mai bine un simplu "Multumesc!" spus cu toata convingerea decat mii de alte multumiri  de orice fel si sub orice forma ar aparea ele... Arata intotdeauna mai bine o floare rupta in treacat si oferita fara un motiv evident decat imense buchete de flori crescute special pentru a fi oferite... Nu avem nevoie de prea multe cuvinte sau de gesturi premeditate, gandite atent... de roluri  perfect jucate in scene ieftine menite sa sensibilizeze pana la lacrimi... avem nevoie de spontaneitate, de sinceritate si de incredere...  Oamenii nu se tem de cuvinte, insa sunt de-a dreptul terifiati cand vine vorba de sentimente... omul sentimental este omul vulnerabil si nu oricine isi poate permite sa fie vulnerabil... dar cei care isi permit sunt oamenii puternici care nu vad in vulnerabilitate o slabiciune, ci o incercare de a-si putea depasi limitele... de a cunoaste oameni si de a intelege caractere...

Poti sa spui ca iti pare rau de un milion de ori... poti sa spui: "Te iubesc!" ori de cate ori vrei tu... poti sa spui orice iti trece prin cap...  poti sa spui orice, oricand, in orice moment al vietii tale... dar, daca nu faci nimic care sa-ti sustina vorbele, care sa dovedeasca faptul ca ele sunt reale, atunci taci... pentru ca vorbele tale sunt goale... suna sec si nu isi au rostul chiar daca suna bine... Atunci cand simti nevoia sa spui ceva, asigura-te ca ceea ce spui poate sa fie sustinut prin faptele tale... Atunci cand te pregatesti sa faci o promisiune, asigura-te ca ceea ce promiti vei putea sa duci la indeplinire...  Atunci cand trebuie sa spui ceva, asigura-te ca ceea ce spui  nu va rani pe nimeni... Vorbim, insa vorbele uneori  ranesc, indeparteaza, distrug, ucid... alteori inalta si transforma in realitate idealuri... sunt doar vorbe, insa vorbele se traduc in fapte...

De multe ori simtim nevoia sa abandonam totul... sa respiram adanc si sa o luam de la capat... pare mai simplu sa restartam totul decat sa incercam sa reparam...  In anumite situatii, reparam... insa lucrul reparat isi pierde stralucirea, ii lipseste perfectiunea... e prea fragil pentru a mai prezenta siguranta... ne temem sa fim in preajma lui pentru ca suntem constienti de neputinta noastra in cazul in care va ceda... si abandonam... Alteori ducem lupta pana la capat, pana cand nimic nu mai poate fi reparat... ne zbatem in incercarea epuizanta de mai mentine in viata noastra acel ceva care a contat candva atat de mult... iar, in momentul in care trebuie sa abandonam, o vina coplesitoare ne adanceste in cele mai negre abisuri si, pentru un timp, agonizam in amintirile unui "A fost odata..."..  Viata nu inseamna permanenta stralucire si nici perfectiune... viata inseamna si rau si bine... si frumos si urat... si adevar si minciuna... viata  e un slalom printre toate

Intreaga noastra viata poate incapea uneori intr-o singura propozitie: "Nu s-a intamplat asa cum am planificat, insa e bine si asa!"...  Planuri... ne facem mereu planuri si ne simtim complet debusolati in lipsa lor... avem nevoie sa stim ce vom face peste un numar de zile, de saptamani, ba chiar si ani si alergam in goana nebuna catre indeplinirea unui plan care uneori isi pierde complet sensul pe care l-a avut initial...  Ne grabim... uitam sa zambim, sa iubim, sa intelegem... sarim peste anotimpuri fara a realiza trecerea lor si ne miram cand ne trezim intr-un alt anotimp decat cel in care am ramas noi blocati...  E timpul sa ne oprim o clipa.... sa uitam de planuri si sa zambim... doar atat!

Inchide ochii si numara pana la 10... poate ca iubirea e singurul raspuns intr-o lume care si-a ratacit raspunsurile... poate ca e timpul sa intelegi ca, dincolo de toate intrebarile, exista un singur raspuns pentru care lumea nu mai cauta explicatii... e simplu si totul porneste de la 1. Nu uita sa numeri... in felul acesta iti vei aminti de iubire si vei gasi raspunsul la toate gandurile care ti-au zbuciumat mintea... care te-au facut sa uiti ca e noapte sau zi... sa uiti de tine si de atatea noi inceputuri...   Inchide ochii si simte... altfel decat ai reusit sa o faci pana acum... altcumva decat vei reusi sa o faci vreodata intr-un alt inceput... pur si simplu cauta printre numere si vei gasi singurul raspuns pe care ai refuzat de atatea ori sa-l accepti cu mintea si cu sufletul pentru ca ti-a fost teama sa nu doara... sa nu te raneasca...  Inchide ochii si intelege... si numara... si simte...

Sunt oameni pentru care timpul nu mai inseamna nimic... nici vis, nici dorinta, nici speranta... se abandoneaza in voia sortii si nu se plang, nu isi doresc, nu viseaza... se scurg odata cu vremea si doar trecerea anilor mai schimba ceva in infatisarea lor... in rest, hazard... Atunci cand visele dispar, dispar si oamenii... se transforma in simple prezente, triste amintiri a ceea ce au fost... Un vis este un motiv de a vedea dincolo de prezent... o cale de a patrunde in viitor si de a face planuri... o dorinta de a fi altfel, de a primi altceva, de a schimba ceva...   Visele sunt mesaje de la ingeri pentru oameni... atunci cand ne vor disparea  visele e semn ca ingerii au incetat sa ne mai vorbeasca...

In fiecare clipă cerul îşi deschide braţele pentru a primi îngeri... îi alege dintre noi, dintre pământeni  să-I fie alături lui Dumnezeu... Incet, încet ne înconjurăm de îngeri... ne pierdem rădăcinile... ne pierdem valorile... ajungem frunze în vânt... ne purtăm neputinţa şi ne târâm paşii cu priviri atent aţintite în pământ... suflete firave ce se îneacă cu glasul dreptăţii şi-şi poartă suferinţa în tăcere... ne pierdem vocea... ne pierdem conştiinţa  şi acceptăm nedreptatea, duşmănia, ura, minciuna, trădarea... In scurte momente de deşteptare ţipăm după schimbare, dar nu înţelegem că schimbarea trebuie să vină din noi... e nevoie de o schimbare totală a tot ce a însemnat cândva OM... e nevoie de schimbarea fiecăruia dintre noi... pentru că am uitat ce înseamnă bine, frumos, adevăr, dreptate, iubire... am uitat valorile care ne definesc umanitatea... Căutăm vinovaţi în afara noastră... acuzăm, lovim, aruncăm cu vorbe dureroase ca pietrele ce ucid sentimente...

Inainte de a-i cere sa te iubeasca, roag-o mai intai sa aiba toata increderea in tine... insa nu-i promite nimic din ceea ce nu iti poti promite mai intai tie... promisiunea pe care o faci catre tine va fi intotdeauna mai greu incalcabila... Inainte de a pretinde iubire, asigura-te ca poti oferi iubire... insa trebuie sa stii ca iubirea nu cunoaste unitati de masura, asa ca nu incerca sa o cantaresti... ofer-o si multumeste atunci cand se intoarce catre tine... Pretindem, impunem, exageram si respingem... suntem egoisti si nu intelegem ca iubirea nu se traduce niciodata prin EU, ci inseamna intotdeauna TU... ne incalcam propriile reguli si asteptam mereu mai mult decat putem oferi... ne certam de la prea mult sau de la prea putin, uitand sa traim multul si putinul... Realizam prea tarziu ca nu mai avem nici mult, nici putin si speram intr-o alta iubire pe care  o tratam exact la fel... si asta pentru ca avem falsa impresie ca suntem pregatiti sa oferim totul, in schimb repetam

Nu ne putem ascunde la nesfarsit in propria minte si sa  pretindem apoi  ca intelegem problemele lumii... insa e placut si bine sa-ti refuzi sa reflectezi la problemele altora, acordandu-ti tie toata atentia, rabdarea si intelegerea...  Nu e dovada de egoism daca, uneori, te consideri mai important decat toata lumea din jur si iti doresti sa primesti toata atentia de care ai nevoie... si poate chiar mai mult de atat... sunt momentele tale si ai nevoie de ele pentru a putea sa-ti restabilesti echilibrul, sa te incarci pozitiv si sa mergi mai departe... insa e dovada de completa nebunie sa pretinzi ca esti centrul universului si ca, in afara de tine, nimeni altcineva nu ar mai trebui sa  conteze...  Nu poti schimba lumea... nici sa te schimbi pe tine nu e chiar atat de usor... in general, oamenii se schimba dintr-unul din doua motive: fie au invatat prea mult, fie au fost raniti de prea multe ori... iar asta cu siguranta aduce schimbarea....  Nu ne putem ascunde, insa putem evad

Niciodată să nu te încrezi într-un om care te-a dezamăgit de mai mult de 2 ori... prima dată a fost un avertisment... a doua oară a fost o lecţie... însă tot ceea ce a urmat după (asta dacă ai mai permis tu să fie o continuare) se traduce simplu în lipsa de respect...  Unii oameni nu înţeleg că o şansă oferită nu înseamnă de fapt un  nou început în care să nu existe umbre ale trecutului... înseamnă doar un nod făcut pentru a se putea continua ceva ce a fost început deja... iar nodul trebuie protejat pentru că oricând se poate desface... şi există riscul să nu mai poată fi vreodată refăcut... Suntem conştienţi de alegerile făcute şi, la fel de conştienţi ar trebui să fim şi în legătură cu anumite consecinţe ce decurg din alegerile noastre... nu putem învinui pe nimeni pentru că asta ar însemna să ne anulăm pe noi, să ne punem la îndoială propriul cuvânt... să ne dezicem de noi... nu putem da vina pe situaţie, pe moment, pe altcineva şi asta pentru că numai noi am avut ultimul c

Viata se traieste... indiferent cum,  in ce conditii sau in ce timpuri ea isi urmeaza nestingherita firescul curs fara sa se abata din drum... nu te asteapta... nu te roaga... nu insista... trebuie sa o urmezi si atat... ba, mai mult, e important sa nu te plangi pentru ca primesti intotdeauna exact atat cat iti trebuie si cat poti duce... primesti si palme, dar si fericire... primesti si lacrimi, dar si zambete care lumineaza in jurul tau...  Dupa ploaie se stie ca apare intotdeauna soarele... insa el va aparea exact atunci cand va fi timpul... trebuie doar sa ai rabdare... si sa te bucuri de partea frumoasa a momentelor "ploioase"...  Am cunoscut oameni "plangaciosi", vesnic nemultumiti de propria lor viata... de prieteni, de familie, de job, de zona in care locuiesc, de ratele de la banca... de absolut orice... si, la intrebarea fireasca pe care situatia evocata de ei o cerea: "Si, chiar nimic din propria ta viata nu te multumeste?", instinctiv, f

Linistea serii se asterne peste orasul inghetat... pluteste in aer miros de gheata si un vant taios biciuie obrajii intarziatilor... cu capete plecate si umerii adusi catre inainte trecatorii se grabesc spre case... nu mai zambesc... nu mai cauta cu privirea raze de soare...  Sunt unul dintre trecatorii grabiti... as fi vrut sa nu ma grabesc, dar vantul nu ma lasa... ma ingheata si-i simt mangaierea taioasa pe obraji... incerc sa ma impotrivesc, dar simt cum ochii se umplu de lacrimi ce se pravalesc apoi in siroaie fierbinti peste obraji, incalzindu-i... nu plang, stiu ca nu plang, insa ochii  varsa lacrimi... ochii mei plang... doar ei... E primavara... si-n curand va rade soarele, va straluci lumina printre crengile copacilor si va colora toporasii...  

Doar am privit cerul cum plange si brusc i-am inteles suferinta... si nevoia... dar mai ales dorinta... erau lacrimile pe care le asteptam de atata timp sa-mi curete petalele prafuite de vant... sa spele chipul florilor si al primaverii... E de ajuns sa privesti ploaia ca sa intelegi lacrimile oamenilor... navalesc brusc in ochii innegurati de griji si cad... unele pe rand... cuminti... tacute... spre pierzanie... iar altele navalnic... ca o ploaie de vara... dar toate au acelasi scop... sa aline... sa despovareze... sa linisteasca suflete... Si plange ploaia... plange a primavara... plange sa curete chipul lumii si sa aduca veselia peste pamant...  Si astazi cerul a fost trist... arareori brazdat de cateva raze timide de soare... si tot astazi am vazut si oameni tristi ca cerul... oameni fara speranta... fara dorinta... doar impovarati de griji si de vremea rea...  Plange primavara... cu lacrimi curate, sincere, din izvoare vesnic nesecate... plange sa curete dur

Traim ca sa-i multumim pe ceilalti...  de cate ori nu ne spunem: "Fac asta pentru  ca asa trebuie!"???... e o incercare timida de a ne automotiva pentru a face un lucru nu pentru noi, ci pentru ceilalti... poate ca noua ni se pare inutil, plictisitor, lipsit de sens... dar mergem pana la capat doar din convingerea ca ceilalti se bazeaza pe noi... Din dorinta de a ne multumi parintii facem uneori alegeri care nu ni se potrivesc... sunt alegerile lor pentru noi, insa consecintele acestor alegeri le vom suporta uneori o viata intreaga... Dorim sa ne impresionam profesorii, sa demonstram lor si celorlalti cat de buni, de destepti, de capabili suntem cand, in realitate, singura persoana careia ii suntem datori sa-i demonstram ceva suntem noi... Incercam sa multumim colegii de serviciu, sefii, insa uitam ca, atunci cand se inchide usa biroului dupa o zi obositoare de munca, ar trebui sa ne intrebam daca am reusit sa ne multumim pe noi... iar, daca raspunsul va fi afirmativ

E ascunsa atata frumusete si gingasie in simplitatea unei singure flori incat stai si te intrebi cum de Creatorul a reusit sa intruchipeze perfectiunea ... atat de simplu... atat de perfect... E primavara...  se simte  in aer miros de padure si de toporasi... se simte caldura placuta a fiecarei raze jucause care isi scanteiaza stralucirea in parul balai al copiilor... e veselie si cantec... dar pentru cine are timp sa priveasca si sa admire... In goana nebuna prin viata uitam sa ne bucuram de perfectiune... perfectiunea naturii care ne inconjoara... si care ne-a vrut sa-i fim stapani... am o oarecare indoiala ca noi am stapani natura si  cred ca, de fapt, ea este cea care ne tolereaza pe noi...  As vrea sa cred ca inca mai avem timp sa ne bucuram de frumusetea unei flori, de ciripitul galagios al pasarilor, de rasul molipsitor al unui copil...  As vrea sa cred ca nu ne petrecem zilele doar intre peretii anosti ai cladirilor unde ne avem job-urile...  As vrea sa

Nu stiu daca putem intelege toate situatiile de viata cu care ne confruntam... cred ca uneori pur si simplu sustinem cu voce tare ca totul e cat se poate de clar, dar  in realitate vocea noastra interioara ne sopteste cat de nepregatiti suntem pentru a face fata noilor provocari...   Ne e greu sa ne recunoastem neputinta... ne e greu sa aratam celorlalti care ne sunt limitele...si asta de teama de a nu fi judecati, etichetati si uitati apoi intr-un colt de lume in care nimeni nu ne va mai afla vreodata...  Si da, acesta este finalul pentru cei care au curajul sa spuna: "Nu stiu!"..."Nu pot!"..."Asta inca nu am invatat!"... practic, a devenit o rusine sa nu stii... sa nu poti... sa nu fi invatat inca... pentru ca se doreste sa fim atoatestiutori... se doreste sa intelegem totul chiar dinainte de a ni se fi explicat...  Nu stiu... nu pot... si inca mai am multe de invatat... si, da, am nevoie de timp pentru toate acestea, dar mai inainte de toate am

Daca s-ar opri pentru o clipa vantul, poate ca i-as putea auzi gandurile... si as intelege ceea ce acum mi se pare de neinteles...  Daca vantul acesta mi-ar aduce in dar ploaia cu miros de primavara, poate ca l-as ierta ca-mi ravaseste timpul... si gandul... si visele... Daca ploaia ar veni pe aripi de vant as sti ca este un dar pentru mine... si atunci i-as lasa lacrimile sa-mi curate gandurile si sa mi le limpezeasca... sa fie clare, precum lacrimile ploii de primavara... Daca soarele mi-ar sterge lacrimile ploii, atunci as sti ca e un dar de la tine... un dar nascut dintr-o floare de primavara... delicat si proaspat... doar pentru mine...

Saptamanile au inceput sa semene cumplit de mult unele cu altele... e prea multa agitatie, graba, o goana nebuna in cautarea unui timp pierdut... dar nimic nu se mai intoarce  si, ceea ce s-a pierdut odata, ramane pierdut pentru vecie... Privesc in jur catre oameni care se grabesc... catre ce?... treburi, probleme, viata... si, desi imi propun deseori sa incetinesc pasul, realizez ca pasii mei stiu acum sa mearga doar repede... au uitat in timp cum sa paseasca si au invatat doar sa alerge...  Alergand, viata trece mai repede... pentru ca nu mai este timp sa privesti cerul, sa admiri o floare, sa te bucuri de un zambet, sa vezi cum se schimba oamenii... si raman in urma doar intrebarile. Degeaba cautam raspunsuri acolo unde nu mai este nimeni sa ne mai raspunda.... degeaba incercam sa intelegem momente acolo unde doar timpul este cel care stie raspunsul... degeaba... Putem opri timpul???. Niciodata!... dar putem incetini pasul....

As vrea sa cred ca va veni o zi in care vom sti sa-i apreciem pe cei de langa noi... dincolo de orice urma de invidie... de rautate... de egoism... As vrea sa cred ca intr-o zi vom sti sa evitam comparatiile... intre noi si ceilalti... comparatii pe care le facem voit doar pentru a sublinia nimicnicia celuilalt in fata "maretiei" noastre...  As vrea sa cred ca in acea zi vom sti sa zambim neprefacut in fata realizarilor celorlalti... sa intindem mana si sa-i felicitam pe cei ce au reusit sa invinga sau sa ne invinga, pe cei care au reusit sa patrunda acolo unde poate noua ne este inca interzis de viata sau chiar de noi insine...  As vrea sa cred ca va veni acea zi in care oamenii vor comunica cu sufletul  si vor putea intelege altfel... mai frumos... mai clar... mai corect... vor putea intelege sufletul semenilor si le vor putea zambi din inima...   As vrea sa cred ca va veni ziua in care vom sti sa fim altfel...

E nevoie de timp si rabdare pentru a cladi o viata frumoasa... e nevoie de oameni care sa te ajute sa construiesti pentru ca singur intotdeauna e mai greu... insa e nevoie  de o eternitate pentru a te cladi pe tine la fel de frumos cum iti inchipui visele... E cumplit de greu sa darami ceva din fiinta ta ce altii au ridicat stramb... insa, in momentul in care ai constientizat acest lucru, e bine sa strici pentru a cladi din nou, de data aceasta mai aproape de perfectiune... si e nevoie de tine, de prezenta si efortul tau pentru ca, in final, uitandu-te in oglinda sa poti sa admiri si sa recunosti... Viata e o permanenta lectie din care poti lesne invata cum sa fii si cum sa devii... insa e nevoie de priviri adanci in interiorul sufletului nostru pentru a putea sa intelegem ce suntem si ce vrem sa devenim... in momentul in care putem afirma fara ezitare ca ne cunoastem cu adevarat am invatat deja lectia pe jumatate...  Nu stiu daca lectia va fi invatata vreodata complet pentru