Ina Stan

Oricare om a trecut printr-un moment dificil... pentru ca asta e viata... un carusel de fericire si nefericire... de bine si rau... de satisfactie si insatisfactie... totul tine insa de viteza cu care se invarte caruselul... Daca momentele frumoase le dorim vesnice, pe cele mai putin placute le dorim repede uitate... vrem ca amintirea lor sa dispara din memoria noastra si am face orice sa se intample acest lucru... din pacate, nu se intampla totul exact asa cum ne dorim noi... asa ca nu ne ramane de facut decat sa-i dam timpului ocazia de a ne ajuta sa rezolvam ceea ce constituie o sursa generatoare de stres pentru noi... Insa, desi avem impresia ca, odata cu trecerea timpului, lucrurile tind sa se rezolve si ca, ceea ce era greu de suportat la inceput, acum nu ne mai deranjeaza, asta nu inseamna ca problema nu mai exista, ci ca noi am reusit sa ne adaptam situatiei...

Poate sa treaca un an... sau doar o zi... poate o clipa... dar ceea ce e dat sa se intample, se va intampla indiferent de cat de precauti am fost sau  cat de mult am incercat sa evitam inevitabilul... Obisnuim sa ne facem planuri pe ani... pe zeci de ani... si ne simtim stapanii propriilor vieti... si asta in conditiile cand soarta noastra este supusa hazardului... cand niciunul dintre noi nu poate prezice viitorul... si dam vina pe nenoroc atunci cand ni se intampla ceva ce ne zdruncina vietile pentru o anumita perioada de timp... Ne facem planuri si acumulam nemultumire atunci cand atingerea lor este atacata de persoane din jurul nostru... ne mandrim cu  realizarile noastre, dar uitam sa multumim celor ce ne-au ajutat sa ne transformam visele in realizari... ne gandim suficient de mult la noi pentru a mai lasa loc in gandul nostru si celor ce merita acest lucru...   

Daca iti "tii discursul" atunci cand esti nervos, risti sa ai cel mai bun discurs ...pe care insa il vei regreta toata viata... pentru ca atunci si doar atunci iti permiti sa fii dureros de sincer... dureros de egoist... dar si dureros de indiferent fata de sentimentele persoanei din fata ta...  Da... vei regreta amarnic acea clipa de sincera nebunie... si, oricat de mult ai incerca sa iti ceri scuze, nu prea iti iese... nu esti suficient de credibil... pentru ca esti perfect constient de adevarul cuvintelor urlate de tine... si, tot ceea ce faci prin scuzele ridicol de mincinoase, nu este decat o incercare evident penibila de a mai salva ceva din relatia cu persoana in fata careia ti-ai permis sa fii incontrolabil... in cuvinte... in voce... in atitudine...  Deci, onorabil ar fi sa  iti inghiti cuvintele, dar cum evident nu se poate, nu iti ramane decat sa accepti situatia...  si sa regreti... acum mai mult, mai tarziu mai putin... si sa iti schimbi perspectiva...

Uneori iti doresti cu atata ardoare un lucru... un singur lucru, dar acesta intarzie sa apara... la inceput esti plin de speranta... crezi cu atata ardoare ca meriti acel ceva incat nu accepti niciun refuz... insa, odata cu trecerea timpului, interesul tau scade... pentru ca, la un moment dat, sa nu mai conteze... sa iti fie indiferent daca se va mai produce ceea ce iti doreai la inceput... ei, bine... exact atunci cand nu te mai intereseaza deloc... cand deja ti-ai luat gandul... cand practic nu mai inseamna nimic pentru tine... exact atunci se intampla sa primesti ceea ce la inceput era un vis pentru tine...  si toate planurile tale sunt rasturnate... toata lumea ta pare acum cu susul in jos... si nimic nu mai are sens... Nu primim intotdeauna exact ceea ce ne dorim... pentru ca exista niste incercari... niste provocari carora trebuie sa le facem fata... iar daca picam testul, sansa pentru o noua reexaminare s-ar putea sa nu mai apara niciodata... sau, atunci cand apare, sa nu n

Privim de sus, de la inaltimea unei clipe, catre lumea din jur si ne credem altfel... dar, odata pierduti in multime, nu ne mai distingem... ne amestecam pur si simplu intr-un amalgam de suflete care doresc... care aspira... care asteapta...  Asteptam sa se implineasca un gand pe care nu avem curaj sa-l rostim cu voce tare... nici macar in soapta... pentru ca ne sperie ideea ca, odata rostit, gandul nu se va mai intoarce catre noi... si zambim tainic catre gandul ascuns... poate-poate se va implini... e un soi de complicitate care tinde sa capete o tenta de egoism... de individualism...  Ascundem in priviri imaginea copilariei noastre... si o vedem perfecta si ii simtim inca mirosul de flori de tei si lapte cald in paharul care inca ne mai asteapta dimineata uitat pe un colt de masa alaturi de o felie de paine... neaparat cu unt si miere...

Imi plac oamenii imperfecti... pentru ca ei au intotdeauna ceva de spus altfel... pentru ca transmit intotdeauna exact ceea ce trebuie atunci cand trebuie... si pentru ca nu le pasa de ce cred altii despre imperfectiunea lor...  Imi plac lucrurile imperfecte... imi place unicitatea lor... imi place pentru ca si-au permis sa iasa din tipare si sa-si creeze propria imagine... si doar ele devin sursa de inspiratie pentru cei ce le observa perfecta originalitate... Probabil ca oamenii imperfecti si lucrurile imperfecte contureaza ideea de perfectiune... dar cui ii pasa?... Acolo, departe de perfectiune, oarecum tematoare in a se arata oricarei priviri ce se doreste perfecta... sta fericirea... mereu altfel...niciodata aceeasi...

Am uitam care sunt lucrurile cu adevarat importante... am uitat ceea ce conteaza cu adevarat... si asta pentru ca am inceput sa privim catre superficial... si, culmea penibilului, privim cu respect... cu mandrie... cu priviri goale de toate intelesurile, dar in care licaresc picaturi de parvenire...  Alergam in goana nebuna dupa bani... avere... prieteni falsi atrasi de sunetul gol al banilor ce suna mai trist decat un cantec de jale... ne incarcam bratele de cumparaturi facute la repezeala cu lucruri de care nu avem nevoie doar pentru ca e la moda sa mergi la shopping...  Uitam sa privim in sufletele oamenilor doar pentru ca ne atrage poleiala hainelor de firma... iar apoi, dezamagiti de esecul relatiilor, ne victimizam si cautam sustinatori ai proastelor noastre convingeri legate de oameni si caracterul lor ce-l vrem impecabil.... Cautam oameni perfecti, dar noi fugim dincolo de perfectiune... pentru ca e greu sa incerci macar sa te schimbi pe tine si sa te transformi in cev

Constat cu surprindere ca tind sa am o toleranta din ce in ce mai scazuta fata de cei care joaca teatru... si nu ma refer aici la actorii de pe scena, ci la cei din viata reala... macar daca ar juca bine!!!... dar sunt lamentabili... penibili... de-a dreptul ridicoli... oare chiar isi imagineaza ca pot fi crezuti?!!!... Insa nu ei ma ingrijoreaza, ci faptul ca s-ar putea sa reactionez intr-o maniera nu tocmai asertiva atunci cand vreo pretinsa actrita sau vreun pretins actor va incerca sa-si etaleze talentele in fata mea... deci eu sunt motivul meu de ingrijorare si e destul sa ma determine sa actionez pentru a gasi solutii in directia aceasta... Privesc in jur si ma intreb adesea unde a disparut sinceritatea... si singurul raspuns ce imi vine in minte este ca, probabil, inca mai asteapta la urmatorul colt de strada pentru a fi bagata in seama... sau, mai sigur, asta se va intampla poate intr-o alta dimensiune... pe o alta strada, intr-un alt spatiu si timp... pentru ca, eviden

Daca urmaresti sa-ti depasesti conditia, atunci fa-o apeland doar la resursele tale, nu prin intermediul altora... pentru ca, la un moment dat, va trebui sa platesti pretul cerut... si sigur nu iti vei permite sa iti pierzi privirea atintita doar catre inainte... acea privire care reflecta demnitatea... verticalitatea... onoarea... Resursele tale poate ca nu sunt suficiente pentru a ajunge exact acolo unde iti doresti sa ajungi... poate ca ascensiunea altuia pe scara sociala trezeste in tine invidia... dorinta de a te bucura de aceleasi privilegii ca si celalalt... si, pana la un punct, e normal si aproape firesc... dar... solutia nu sta in pierderea valorilor pe care le-ai mostenit de la parintii tai... nu trebuie sa-ti pierzi demnitatea... onoarea pentru a te bucura, pentru un timp mai mult sau mai putin indelungat, de anumite privilegii care, evident nu ti se cuvin in acel moment... in acea conjunctura...

Nu mi-a fost niciodata teama de esec... si nici nu am gandit  vreodata ca eu trebuie sa reusesc din prima incercare pentru ca, altfel, se va prabusi lumea... toata lumea mea... insa am facut tot ceea ce a depins de mine pentru a reusi... o data.... si inca o data... o incercare... si inca una...  Insa mi-a fost teama de ceva.... mi-a fost teama  de faptul ca eu va trebui sa fac fata acelor situatii in care oamenii, mai bine sau mai putin bine intentionati, mai sinceri sau mai putin sinceri, mi-ar putea servi urmatoarea replica in incercarea, evident penibila, de a-si arata compasiunea: "Cum asa?! Tocmai tu??!! Nu meritai asa ceva!!!!"... Sigur!... Uite ca meritam... si asta pentru ca sunt om si  mi se pot intampla multe... pentru ca traiesc in viata reala... pentru ca sunt supusa greselii... si exista un pret pentru orice...  Sau, mai mult, exista oameni care, chiar daca nu rostesc acele cuvinte "pline de compasiune" pentru ca se pare ca  ei reusesc sa consti

Avem tendinta de a crede intotdeauna ca, cel mai dureros lucru care ni s-ar putea intampla vreodata in viata, este sa pierdem pe cineva pe care-l pretuim... il apreciem si avem deplina incredere in sinceritatea si onestitatea sa... presupun ca, pe undeva, intr-un anumit punct, inca nu tocmai bine delimitat, gresim... Adevarul este ca, cel mai dureros lucru care ni s-ar putea intampla, nu este pierderea cuiva important pentru noi, ci ratacirea noastra in momentul in care incercam sa-l apreciem pe celalalt mai mult decat ne apreciem pe noi si sa uitam ca si noi suntem, cel putin, la fel de speciali... In acest mod, evitam situatia de a ne pierde in incercarea de a-i valoriza pe cei apropiati si reusim sa ne pozitionam alaturi de acestia... ne pastram integritatea si valorile... ne cunoastem limitele  si sansele... si nu ne oprim din drum atunci cand inregistam un esec, ci ne reinventam din mers pentru a deveni mai capabili... mai pregatiti... mai buni...

Exista lucruri  pe care incercam sa le tinem departe de noi, dar, daca totusi ele apar in viata noastra, atunci invatam sa le acceptam... si, cine stie, poate vom descoperi ca viata noastra ar fi fost incompleta fara ele... Exista lectii pe care evitam sa le invatam... pentru ca ni se par plictisitoare... nefolositoare... inutile pentru noi... dar, intr-un final, invatam tot ceea ce pentru moment ni se pare ridicol de inutil si asta pentru ca brusc devenim constienti de faptul ca,  macar o data, in viitorul, mai mult sau mai putin indepartat, sigur vom avea nevoie de ele... Exista lucruri despre care nu vrem sa stim, dar  despre care invatam pentru ca e nevoie sa putem preveni eventualele daune sufletesti sau fizice ce ar putea sa apara la un moment dat, de nimeni stiut, in viata noastra...  Si exista oameni fara de care nu poti trai, dar pe care ii lasi sa paseasca dincolo de viata ta... pe drumul lor care, din pacate,  de la un timp nu se mai intersecteaza cu al tau... dar,

Unii oameni spun "Te iubesc!" atat de usor incat stai si te intrebi daca ei chiar inteleg importanta acestor cuvinte... semnificatia si profunzimea sentimentului pe care incearca sa-l incapa cele doua cuvinte... pe cand alti oameni au nevoie de timp pentru a putea rosti timid un "Te iubesc!"... luni intregi... ani... pentru a spune cele doua cuvinte in care ar putea incapea o lume intreaga de sentimente...  Unii oameni cred in semnificatia lui "Te iubesc!" si rostesc cat de des pot aceste cuvinte partenerului... poate in speranta ca va fi auzit... ca va fi inteles... sau poate ca incearca sa se convinga pe sine de autenticitatea sentimentului reliefat de aceste cuvinte... alti oameni considera ca aceste cuvinte odata rostite isi pierd din putere... se banalizeaza... si prefera sa le transmita altfel... prin fapte... prin gesturi... prin atitudine si comportament... sau pur si simplu nu cred in ele...  Unii oameni aleg sa iubeasca si sa fie iubiti...

Dragostea... nu o gasesti iesind pur si simplu afara si privind in jur... nu o gasesti cautand in baza unui ideal prestabilit in functie de experienta proprie de viata... sau a altora... de imaginatia sau creativitatea de care poti sa dai dovada in creionarea profilului partenerului perfect... Dragostea nu poate fi gasita... asta e clar... pentru ca te va gasi ea pe tine... iar, atunci cand te va gasi, nu va tine cont de faptul ca esti sau nu pregatit... ca iti doresti sau nu sa iubesti... ca vrei sau nu... pentru ca ea nu va sta de vorba cu tine... nu iti va lua interviu... pur si simplu se va napusti in viata ta cu atata forta incat iti va trebui un timp sa realizezi ca tu esti persoana careia i se intampla asta... si, vrand - nevrand, intri in jocul ametitor din care nu ai mai vrea sa iesi vreodata...pentru ca vei realiza ca e lucrul cel mai frumos care ti s-ar putea intampla vreodata...  Asa ca nu mai depinde de tine... nu vei putea nega... nu vei putea fugi... nu  vei putea

Avem tendinta de a amana... pentru atunci cand va veni timpul... pentru atunci cand va fi cazul... pentru mai tarziu... cat mai tarziu posibil... si tot amanam in speranta ca va fi cineva sau se va intampla ceva care sa ne scape din situatia incomoda, producatoare de anxietate... In general, amanam tot ceea ce implica plictiseala... rutina... sau un nivel ridicat de implicare care duce la anihilarea oricarei alte activitati ce produce relaxare, detensionare... amanam tot ceea ce ne este impus sau tot ceea ce cauzeaza o stare de disconfort psihic... avand credinta, evident gresita, ca, daca se va produce mai tarziu, va fi mai bine... total gresit... nerealist... si distructiv, pe deasupra... Amanam pentru ca ne e frica de esec... sau, paradoxal, ne e teama de succes... pentru ca succesul implica o schimbare pentru care nu suntem pregatiti sa o primim inca in viata noastra... Amanam pentru ca ne e teama ca lucrurile sa nu iasa atat de perfecte pe cat de perfect le dorim noi sa f

Daca ar fi sa incetam in a mai proiecta vise frumoase ar insemna sa ne intoarcem privirea spre pamant si sa uitam ca mai exista stele... pentru ca am convingerea ca, de fiecare stea, sta agatat cate un vis pentru fiecare om iar, in momentul in care omul isi dovedeste credinta in puterea viselor, atunci steaua se desprinde si cade, aducand pe pamant, odata cu ea, si visul pentru a-l indeplini...  Cred ca visele inceteaza sa mai existe atunci cand oamenii inceteaza sa mai creada in vise... iar acel moment ne fixeaza prea mult in realitatea pamanteasca... uneori prea insuportabila... prea limitata... stereotipa....  Dincolo de un vis se ascunde un altul... si poti ajunge la el doar dupa ce strabati cu credinta ta calea viselor... dar trebuie sa crezi... sa crezi in tine si in visele tale... si nimic din ceea ce este limitat... stereotip... plictisitor nu va avea cale pentru a ajunge la tine... 

"Incearca sa fii puternica!"... pe oricine ati auzi rostind aceste cuvinte ati fi tentati sa credeti ca sunt menite sa aline... ca persoana care le rosteste e cineva care stie sa fie alaturi de cea care trebuie sa faca fata unei mari provocari a vietii...  care trece printr-un moment dificil... traumatic... care traieste o drama... Dar, daca ati fi acea persoana careia ii sunt adresate aceste cuvinte, ati mai gandi la fel?... ati mai simti compasiunea si sprijinul care va sunt necesare din partea acelei persoane? Raspunsul ar fi NU!...  Cand auzim rostindu-se aceste cuvinte care ne indeamna la a fi puternici sau mai puternici,  avem de fiecare data si argumentele necesare  de a spune: "Nu mai vreau!" sau "Nu e cazul!", numai ca, in incercarea de a nu distruge si ce nu a fost distrus... de a mai pastra intacta o bucatica in jurul careia sa ne putem reconstrui...  preferam sa ignoram persoana care ne spune aceste vorbe si sa devenim surzi la tot ce

Daca ai intalnit pe cineva care nu se teme sa recunoasca faptul ca i-a fost dor de tine... ca ii lipsesti.... Daca ai intalnit pe cineva care, desi cunoaste prea bine ca nu esti perfect, dar se comporta ca si cum ai fi... Daca ai intalnit pe cineva a carui cea mai mare temere este sa te piarda pe tine... Daca ai intalnit pe cineva care nu se teme sa iti ofere intreaga sa inima... fara teama... fara a cere nimic in schimb... Daca ai intalnit pe cineva care nu se teme sa iti spuna in fiecare moment ca te iubeste si sa creada in aceste cuvinte .... Daca ai intalnit pe cineva care iubeste sa se trezeasca langa tine in fiecare dimineata chiar daca timpul ti-a mai adaugat cateva riduri pe chip si fire de argint in par... Daca ai intalnit pe cineva care se va indragosti iar si iar de tine... la nesfarsit...  Daca... atunci stii cum se simte fericirea!

O persoana puternica nu este nici intr-un caz o persoana care nu plange... pentru ca o persoana puternica stie ca lacrimile nu sunt un indicator al slabiciunii, ci un semn al durerii profunde... o consecinta fireasca si umana a pierderii... a insuccesului... a ratarii... O persoana puternica va plange, dar nu zgmotos in scopul de a atrage atentia asupra "conditiei de victima " pentru ca nu se considera o victima, ci un invingator care a pierdut o lupta, dar nu pe cea finala... asa ca va alege sa planga in tacere, culegandu-si cu grija lacrimile in pumni, dupa care va sti sa le risipeasca in izbanda...  O persoana puternica isi va asuma lacrimile si nu se va ascunde in spatele mastilor atent alese din atelierele prefacatoriei... iar daca in fata ochilor tai se afla o persoana care plange in tacere, respecta-i plansul... nu are nevoie de cuvinte frumoase... nu are nevoie de gesturi menite sa ii schimbe starea... are doar nevoie de timp pentru a-si aduna armele pentru a i