Procrastinarea

Avem tendinta de a amana... pentru atunci cand va veni timpul... pentru atunci cand va fi cazul... pentru mai tarziu... cat mai tarziu posibil... si tot amanam in speranta ca va fi cineva sau se va intampla ceva care sa ne scape din situatia incomoda, producatoare de anxietate...

In general, amanam tot ceea ce implica plictiseala... rutina... sau un nivel ridicat de implicare care duce la anihilarea oricarei alte activitati ce produce relaxare, detensionare... amanam tot ceea ce ne este impus sau tot ceea ce cauzeaza o stare de disconfort psihic... avand credinta, evident gresita, ca, daca se va produce mai tarziu, va fi mai bine... total gresit... nerealist... si distructiv, pe deasupra...

Amanam pentru ca ne e frica de esec... sau, paradoxal, ne e teama de succes... pentru ca succesul implica o schimbare pentru care nu suntem pregatiti sa o primim inca in viata noastra...

Amanam pentru ca ne e teama ca lucrurile sa nu iasa atat de perfecte pe cat de perfect le dorim noi sa fie... sau pentru ca ne-am obisnuit sa amanam lucrurile... faptele... evenimentele din viata noastra incat procrastinarea sau amanarea a devenit o normalitate...

Amanam pentru ca asteptam ajutorul divin... sa trimita un semn... eventual sa inlesneasca sarcina noastra... evident se spun si rugaciuni in acest sens... ideea e sa nu te rogi prea mult... sau prea des...

 Amanam pentru ca ne place tensiunea care se creeaza atunci cand lasam lucrurile pe ultimul moment... ne creeaza starea de care avem nevoie pentru a da randament maxim... si, de cele mai multe ori, scopul este atins...

Amanam pentru ca nu dorim sa stim ce ne asteapta dincolo de ceea ce trebuie sa facem... pentru ca e mai bine sa nu fii in cunostinta de cauza... macar pentru un timp....

Amanam pentru ca nu reusim sa vedem inceputul la ceea ce trebuie sa facem... avem impresia ca e perfect rotund si ne e teama sa sectionam pentru a intalni o margine de la care sa incepem...

Amanam... din pacate, nu e o solutie... pentru ca e nevoie de "aici si acum!"