Ina Stan

Există oameni cărora poți să le spui o mie de cuvinte și să nu înțeleaga nici măcar unul,  așa cum există și oameni cărora să nu le spui  nici măcar un cuvânt și ei să înteleagă perfect totul... Există oameni cărora poți să le oferi tot sprijinul tău pentru că ei oricum vor considera că nu i-ai ajutat niciodată cu nimic,  așa cum există și oameni pe care îi ajuți o singură dată și care îți vor mulțumi pentru tot restul vieții lor... Există oameni care se bucură de reușitele celorlalți din tot sufletul lor, precum există și oameni în ochii cărora se citește invidia, răutatea... Există oameni a căror unica preocupare e doar binele personal, așa cum există și oameni care  contribuie la binele celorlalți... Există oameni și oameni... depinde ce fel de om îți dorești să fii pentru că aici ai deplină libertate de a alege.

Oare de ce oamenii închid ochii atunci când se roagă... atunci când plâng... atunci cand țipă... atunci când sărută... atunci când visează?  Poate pentru că cele mai importante momente din viață nu pot fi văzute, ci doar simțite??? Închidem ochii  atunci când ne rugăm pentru că dorim să simțim apropierea... atingerea... înțelegerea... acceptarea iar ochii sunt o barieră în calea comunicării dincolo de noi... dincolo de neputința ființei umane.... Închidem ochii atunci când plângem pentru că mintea ne consideră slabi... neputincioși, pe când sufletul ne permite să plângem fără să ne judece, fără să ne condamne. Închidem ochii atunci când țipăm pentru că dorim o eliberare  a tensiunilor acumulate în propria ființă ... pentru că dorim o evadare din realitatea care ne apasă, care ne copleșește... pentru că dorim să fim doar noi cu noi... noi cu mintea și cu sufletul nostru în acea singurătate deplină în care țipătul este unica formă de manifestare a neputinței noastre în fața

Fă-ți timp pentru tine și fă-ți timp ACUM... nu peste o clipă, nu peste o vreme... nu cândva... ci acum... pentru că ai nevoie de timp pentru tine... pentru gândurile tale, pentru emoțiile tale... pentru că ești cea mai importantă persoană din viața ta și ai nevoie de timp pentru tine...  Fă-ți timp pentru a vedea pe unde treci... pe unde pășești în drumul tău... cum îți este... e nevoie doar de o clipă pentru asta... doar atât... Fă-ți timp să îți simți durerea... să îți privești lacrimile... să strivești suferința cu un zâmbet... și ai nevoie doar de o clipă pentru tine și gata... Fă-ți timp pentru un vis... chiar și cu ochii deschiși... dar visează... pentru că e frumos și ai nevoie de frumusețe în viața ta... și nu e nevoie decât de o clipă și atât... Fă-ți timp pentru adevăr... adevărul tău... pentru că ești tu iar adevărul tău e singurul care ar trebui să conteze pentru tine... doar pentru o clipă... Fă-ți timp pentru oamenii frumoși din viața ta... pentru că

Și, dacă iubirea s-ar împărți exact la doi, tot nu s-ar crea egalitate... iar asta e tot ceea ce își doresc unii oameni... iubire atent măsurată și cântarită, astfel încât niciunul să nu primească mai puțin decât oferă... așteptare ridicol de nerealistă și aducătoare de multe nopți nedormite și gânduri dureroase ce într-un final ucid cel mai pur sentiment din lume...  Iubirea nu se poate măsura și asta pentru că încă nu s-a descoperit o unitate de măsură pentru ea... o apreciem prin calificative, gesturi, cuvinte și așteptăm ca celălalt să înțeleagă cât de mult îl iubim... dar oare iubirea lui se măsoară la fel?...  Suntem invadați de sfaturi privind modalități ideale de manifestare a iubirii... iar aceste sfaturi ne îndeamnă să cumpărăm ceva care să marcheze iubirea... și, în spiritul comercialului, atașăm o etichetă  iubirii noastre... dar oare chiar are nevoie de așa ceva?...  Iubirea nu înseamnă etichete, bani, poziție socială, brand-uri... nu se măsoară și nu se câ

" Un bănuț pentru gândurile tale! "... adesea ne întrebăm ce se ascunde dincolo de cuvinte... ce gânduri hoinare străbat mințile celor de lângă noi.... dar fiecare gând, după țopăiala firească,  se oprește în priviri... pe buze... pe chip...  și devine apoi atingere... e atingerea acelui gând care nu are nevoie să devină cuvânt. Adesea oprim cuvintele pentru a asculta tăcerea... e o tăcere care vorbește deasupra cuvintelor banale... rigide... seci... iar atunci cand tăcerea nu ne mai spune nimic înseamnă că gândurile au tăcut... că nu mai au nimic de spus în priviri, pe buze ori pe chip.  " Mă simt de parcă aș vorbi cu mine! "... atunci înseamnă că am reușit să cumpăr cu un bănuț gândurile tale... înseamnă că m-ai lăsat să-ți pătrund în minte și în suflet... înseamnă că am ajuns dincolo de cuvinte... dincolo de banal... înseamnă că am pătruns într-o lume în care doar noi înțelegem sensurile... o lume în care tu știi ce vreau doar privindu-mă... iar eu îți

Judecăm toamna că își golește pomii și fuge... își pustiește codrii și se ascunde... își tăinuiește bucuria și pleacă... Judecăm viața că e scurtă... că nu ne oferă fericirea și o ține departe de noi... că ne obligă să simțim durerea... să trăim disperarea... să experimentăm dezamăgirea... Judecăm iubirea că nu ni se supune... că nu ni se oferă cu totul... că ne interzice să o trăim, să o simțim, să o chemăm... Judecăm oamenii pentru că arată altfel...se îmbracă altfel... gândesc altfel... pentru că nu sunt de acord cu ideile noastre... pentru că nu se supun voinței noastre... pentru că au curajul să spună ce simt, ce gândesc, ce doresc altfel... Judecăm totul... dar oare pe noi cine poate să ne judece?  Ne judecă toamna pentru că nu-i admirăm frumusețea... nu-i apreciem bogația... nu-i înțelegem trecerea... Ne judecă viața... pentru că nu știm să-i trăim clipele... nu avem curajul să-i înfruntăm furtunile... nu îi apreciem frumusetea... Ne judecă iubirea.

Ne lipsește  curajul de a trăi, de a ne asuma viața cu suișurile și coborâșurile ei... întodeauna încercăm să găsim o umbră de curaj în cei din jur fără a încerca măcar să o căutam în noi... în interiorul nostru... în gânduri, în trăiri, în emoții...  Fugim de realitate, de prezent, de concret și ne avântăm în visuri la care renunțăm ușor, fără luptă... ne hrănim mintea cu planuri de viitor, dar nu o lăsăm să gândească în prezent...  Iubim în viitor și ne interzicem să trăim iubirea prezentă... iubim ideea de iubire și nu învățăm să iubim, nu înțelegem ce înseamnă iubirea... doar plângem ideea unei iubiri care ar fi putut să fie și nu a fost... și nu este... nu este pentru că o căutăm în viitor și nu  în prezent.  Suntem defecți... pentru că iubim în viitor, gândim în viitor, deși noi suntem aici și suferim în prezent...

Tăcerea nu se aude... se trăiește... se simte... așa cum se simt picăturile de ploaie ce-ți brăzdează chipul... dar oare nu cumva sunt lacrimi? Tăcerea doare... e suferință pentru cei ce așteaptă un răspuns... o reacție... pentru cei ce depind de o emoție... pentru cei ce se caută... Alunecăm prin viață în  tăcere... aproape muți în fața provocării... trăim tăcerea și știm să o oferim... la fel de simplu, de elegant... aproape firesc... pentru că acum face parte din noi... din ființa noastră.... pentru că  tăcerea suntem noi... Intr-o lume plină de zgomote surde noi suntem tăcerea... pentru că am învățat să răspundem în tăcere... 

Oare dacă aș plânge, ai veni să-mi ștergi lacrima?... probabil că nu... mi-ai cere să îmi ascund lacrimile... oamenii puternici nu plâng!... și atunci aș plânge în suflet... Oare dacă aș râde, ai râde cu mine?... probabil că nu... mi-ai cere să îmi stăpânesc râsul... oamenii puternici nu râd în hohote!... pot să se controleze!... și atunci aș râde cu sufletul... Oare dacă aș țipa, ai țipa cu mine?... probabil că nu... mi-ai cere să tac... oamenii puternici știu să tacă... și atunci aș țipa cu tot sufletul... Oare dacă aș strica ceva, m-ai ajuta să repar?... probabil că nu... mi-ai cere să repar singură totul... iar dacă nu voi putea, mi-ai cere să trăiesc cu neputința... și atunci nu ți-aș mai răspunde... nici cu lacrima... nici cu râsul... nici cu țipătul... cu nimic...