Ina Stan

E sfarsit de an si se pare ca e timpul bilantului... sau cel putin asa urla de cateva zile intreaga mass-media... sincer, nu as vrea sa impart anul 2016 in succes si esec... in reusita si ratare... in bine si rau... si asta pentru ca viata m-a invatat ca intotdeauna exista un echilibru... sau o lege a compensatiei... sau interventie divina... sau cum s-o mai numi... Cert e ca nimic nu ramane dezechilibrat pe vecie sau  intr-un perfect echilibru... e doar o balanta ce isi inclina talerele in directii opuse iar cand sunt in echilibru perfect e o sansa la fericire absoluta.... pe care multi dintre noi o rateaza...  Asadar, sfarsit de an  2016 ... nu fac bilantul, dar incerc sa stabilesc target-uri pentru 2017!!! Numai ca ma pufneste usor rasul pentru ca imi rasuna in minte obsedant de comic celebrele cuvinte: "Daca vrei sa-L faci pe Dumnezeu sa rada, povesteste-I de planurile tale!"

Din departari se aud clopotei de argint... sunet flamand de schimbare... soapte tacute in noaptea rece... cea din urma noapte a unui an vechi... Astept sa disting un motiv intr-o mie de alte motive... toate bune... dar niciunul care trebuie... astept sa vina secunda... ultima secunda din acel minut care marcheaza trecerea... trecerea spre o schimbare... spre altceva...  Glas de clopotei peste flori de gheata... s-a prins de pomi si de case... de ferestre... s-a oprit pentru o clipa sa se joace "de-a baba oarba" prin anul ce va trece... poate va prinde mai repede anul ce sta sa vina...  Un An Nou... o singura dorinta... un om mai bun...

In incercarea de a trece mai usor prin viata uitam cine suntem... ce ne defineste... care ne sunt valorile de la care am pornit... uitam de oamenii care ne-au fost alaturi la inceputuri pentru a ne inconjura de alti oameni care vin catre noi doar pentru a-si urmari propriile interese... uitam de noi, sperand ca vom fi altfel, dar nici macar nu stim ce inseamna acest "altfel"... uitam care ne sunt bazele doar pentru a ne invalui in iluzii desarte... si viata nu devine mai usoara... Judecam... ii judecam pe altii pentru ceea ce fac sau pentru ceea ce nu fac... dar uitam sa ne intoarcem pentru o clipa privirea catre noi... pentru ca nu avem curajul sa patrundem in mintea si in sufletul nostru de teama de a nu descoperi anumite adevaruri de care fugim intr-o goana nebuna... pentru ca ne sperie ideea de a nu afla ca tocmai noi, cei care ii judecam  pe altii, nu suntem mai presus decat acestia. Aruncam priviri critice in care se citeste vadit egoismul... rauta

Ninge decembrie... ninge cu glas de colind... ninge cu sperante intr-un an  nou ce bate grabit la usa... E vremea colindelor... aceleasi ce an de an vestesc duios Nasterea Domnului... trec peste timp, punte peste mii de ani, si ajung la cei care stiu ce inseamna credinta...  Si glas de colind rasuna peste noapte, peste noi pana la ingeri ce au ales sa coboare mai aproape de muritori...e vremea lor, a ingerilor, sa ne colinde si sa vesteasca vestea cea mare...  Se apropie Craciunul... se implinesc dorintele atent asternute in lungi scrisori de suflet... e speranta si incredere in tot ce va sa vina...

Suntem convinsi ca visam in culori... culori calde, culori dulci, culori luminoase... culori curcubeu... in realitate, sunt doar vise in alb si negru... si  multe nuante de gri...  Sunt vise albe... vise de zapada... vise dintr-o iarna de poveste ca in basmele copilariei... sunt vise curate ca sufletele ingerilor ce vestesc taina Nasterii Mantuitorului... Sunt vise seci, fara inceput si fara sfarsit, ce se vor pierde in negurile vietii... sunt vise la care incercam sa renuntam din mers insa ele ne raman agatate de suflete si ne chinuie... ne chinuie amintirea neimplinirii... ratarii... esecului... Sunt vise negre ca taciunii ce s-au stins in vatra sobei din odaia bunicilor... s-au stins odata cu sfarsitul povestii si nimeni nu mai este sa le aprinda scanteia  cu magicile cuvinte: "A fost odata, ca niciodata...."... Sunt vise gri... visele de zi cu zi, mereu aceleasi... prea mici ca sa ne poata invata ce e fericirea... prea simple ca sa le mai putem numi vise... A

Craciunul sunt oamenii... cei care  nu si-au pierdut credinta... cei care mai viseaza la lucruri frumoase... cei care nu au uitat sa mai spere.... Craciunul este in sufletele noastre...  nu in vitrinile magazinelor... nu printre rafturi care te imbie sa cumperi lucruri de care chiar nu ai nevoie....  Craciunul inseamna liniste... impacare... pace sufleteasca... nu inseamna agitatie... nervi... imbulzeala... zgomot asurzitor de claxoane ce isi urla cu disperare nemultumirea... Craciunul aduce vorbe blande... calde... soptite... glas de colind ce anunta Nasterea Mantuitorului... nu aduce tipete... cearta... vorbe aruncate la repezeala... menite sa raneasca... sa distruga... sa ucida... Craciunul inseamna daruri de suflet oferite celor dragi... nu cadouri cumparate pe fuga... in ultima clipa... doar pentru ca trebuie sa se ofere ceva... Craciunul inseamna familie... brad impodobit... miros de cozonac...  Craciunul e in fiecare dintre noi... se simte si se tr

A inceput nebunia cumparaturilor de sarbatori... agitatie,  nervi, stres... oameni care se inghesuie inexplicabil, care se agita inutil printre rafturi, care se asteapta sa fie tratati ca si cum ar fi singurii clienti din magazin... oameni nehotarati care se  intorc de cateva ori prin magazin sa mai cumpere cate ceva, lasand ceilalti cumparatori sa-i astepte cuminti, daca se poate, la casa de marcat.... Toata aceasta agitatie inutila a unor oameni, care inca nu au inteles ca sarbatoarea Craciunului e o sarbatoare a linistii sufletesti, a impacarii, a pacii,  nu face decat sa arate inca o data ca ei au mai gasit o scuza ieftina pentru a-si umfla burtile cu tot ceea ce le poate pica in mana... trist, dar este realitatea zilelor noastre...  Am vazut oameni care matura pur si simplu rafturile magazinelor fara ca macar sa se uite si sa se gandeasca daca au nevoie de toate produsele cu care isi incarca cosurile... oameni care, probabil, isi fac acum, la sfarsit de an, un moft pe care

Intotdeauna detinem puterea de a obtine exact ceea ce ne dorim... insa nu e de ajuns, ci e nevoie ca si lucrurile si oamenii sa se potriveasca in aceeasi directie catre care tindem noi... sa se alinieze cu dorinta noastra si sa ne ajute sa o transformam in realitate... Suntem prea mici pentru a putea lupta contra naturii lucrurilor... si, daca reusim in aceasta directie, e foarte probabil sa ne ciocnim de natura oamenilor... iar cu oamenii e cel mai greu de lucrat... de convins... de invins... E greu, dar nu e imposibil... e nevoie de vointa si perseverenta... de rezistenta si flexibilitate... de dorinta... e nevoie de daruire, de pierdere si regasire... de redefinire a noastra, a oamenilor si a lucrurilor... dar, in final, e doar un vis devenit realitate.

Isi scutura timpul usor anii... se scurg rand pe rand si ne trag dupa ei in vartej ametitor fara ca macar sa ne dam seama cum, din copiii care odinoara asteptau sfiosi Craciunul, am devenit deodata adulti... Raman doar amintirile cu gust de poveste ale acelor daruri gasite sub brad in dimineti ninse... daruri atent alese de parinti dupa lungi interogatorii care vesnic incepeau cu aceeasi intrebare: "Si ce ai vrea sa-ti aduca Mosul?"... Iar timpul a inlocuit an de an cadoul mult asteptat... a transformat papusa sau trenuletul in carte... a transformat jocul sau mingea in culegeri... si tot el a furat intrebarea pe care o asteptam an de an cu atata infrigurare si a adus in schimb o alta care parca si-a pierdut magia: "Si ce ai vrea sa primesti anul acesta, de Craciun?". Exista magia Craciunului si exista magie pura atunci cand vezi Craciunul prin ochii unui copil.

Am invatat sa cautam intotdeauna vinovati dincolo de noi chiar si atunci cand greselile ne-au apartinut in totalitate... am invatat sa declinam adevarul, sa ne lovim de sinceritate si sa cerem scuze minciunii... Am invatat ca responsabilitatea nu mai este o necesitate... ca ne putem strecura  si altfel... ca nu avem nevoie de planuri pentru a trai bine, ci de cunostinte atent alese... Am invatat ca trebuie sa "ceri" ca sa primesti, chiar daca a cere a devenit sinonim cu a cersi... cersim drepturile ce sunt incalcate voit, cersim atentia ce ne este refuzata, cersim dreptatea pe care am pierdut-o, cersim...  Am invatat, stiu, as putea, dar nu vreau pentru ca aleg altceva... aleg sa imi recunosc greselile si sa suport consecintele... aleg sa spun adevarul... aleg sinceritatea.... aleg sa nu primesc nimic din ceea ce nu mi se cuvine... aleg sa nu cersesc... aleg toate acestea indiferent de costurile lor... 

Oare de ce oamenii inchid ochii atunci cand se roaga... atunci cand plang... atunci cand tipa... atunci cand saruta... atunci cand viseaza? Poate pentru ca cele mai importante momente din viata nu pot fi vazute, ci doar simtite...  Inchidem ochii  atunci cand ne rugam pentru ca dorim sa simtim apropierea... atingerea... intelegerea... iar ochii sunt o bariera in calea comunicarii dincolo de noi... dincolo de neputinta fiintei umane.... Inchidem ochii atunci cand cand plangem pentru ca ratiunea ne considera slabi... neputinciosi... pe cand sufletul ne da voie sa plangem atat cat simtim nevoia sa o facem fara sa ne condamne ... fara sa ne eticheteze... Inchidem ochii atunci cand tipam pentru ca dorim o eliberare  a tensiunilor acumulate in fiinta noastra... in sufletul nostru... pentru ca dorim o evadare din realitatea care ne apasa.... care ne copleseste... pentru ca dorim sa fim doar noi cu noi... noi cu mintea si cu sufletul nostru... Inchidem ochii atunc

Consideram ca fericirea noastra sta in fericirea relatiei pe care o avem cu fiinta iubita... si ne construim fericirea in jurul acestei relatii... Pentru a avea fericirea deplina renuntam la multe... si doar   pentru ca relatia sa functioneze... renuntam la visele proprii pentru a visa in doi... renuntam la anumite momente care ne fac placere doar pentru ca se intampla sa ii displaca partenerului sau partenerei... renuntam la prieteni doar pentru ca acestia nu il suporta pe respectivul sau respectiva sau, dimpotriva, nu sunt acceptati de respectivul sau respectiva... si renuntam ferm convinsi ca vom fi fericiti pentru ca relatia noastra ne face fericiti... nimic mai fals... Niciodata nu permiteti ca fericirea voastra sa depinda in exclusivitate de relatia voastra... pentru ca numai asa veti cunoaste adevaratul sens al iubirii... pentru ca numai asa veti simti frumusetea dragostei... pentru ca este unicul mod de a fi pe deplin fericiti.... Asigurati-va ca veti gas

Ingerii se plimba printre noi... ii privesc pe cei care au uitat sa mai zambeasca si le ies in cale...  ii ating usor, ca intr-un vis... iar atingerea lor e binecuvantata. Ingerii fara aripi sunt cei  care ne ajuta sa credem in miracole... ei ne aduc miracolul in cale si ne invata cum sa-l traim...  Ne ating usor  cu aripi de matase atunci cand aproape am renuntat la a mai spera... a mai crede... a mai dori... si reusesc sa alunge tristetea... sa readuca speranta... sa trezeasca dorinta... In jurul nostru sunt ingeri... au fost alesi dintre muritori spre a le aduce fericirea muritorilor... au fost alesi pentru ca oamenii sa nu uite sa creada in miracole... sa nu isi piarda speranta... increderea... Fiecare dintre noi poate fi inger pentru cineva care a incetat sa mai creada... sa mai spere... sa-si mai doreasca... fiecare dintre noi are puterea de a fi inger pentru cineva care are nevoie sa mai creada in miracole...

De-a lungul vietii, intalnim diversi oameni... unii ne marcheaza devenirea... altii sunt doar simpli trecatori prin viata noastra... insa de la toti invatam ceva... de la unii invatam sa fim mai buni, mai capabili, mai verticali... de la altii invatam cum nu ar trebui sa fim... insa pentru asta e nevoie sa fim atenti si rabdatori pentru a putea decodifica in mod corect  mesajele ce vin catre noi sub diverse forme... Initial, fiecare relatie umana este marcata de dorinta de a cunoaste... dorim sa stim cat mai multe despre celalalt... ni se pare fascinant tot ceea ce e diferit de noi... simtim dorinta de a experimenta mai mult... de a ne implica mai mult... dar, uneori, cu cat cunoastem mai mult pe cineva, cu atat descoperim lucruri cu care nu suntem de acord... lucruri pe care le blamam... si, desi suntem constienti de toate acestea, refuzam sa  acceptam ca ele se intampla cu adevarat... gasim scuze... consideram ca e o problema de interpretare a unor comportamente si atit

Daca alegi sa spui adevarul vei gresi mai putin... iar iertarea va veni mult mai usor... si poate mai repede... Atunci cand alegi sa ascunzi adevarul sau sa spui ceva ce crezi tu ca te va scapa de consecintele greselii tale, iti asumi un mare risc de care ar fi bine sa fii constient inca de la inceput... pierderea respectului si a increderii celui sau celei in fata caruia/careia joci rolul de actor "pacalit"... Gresesti mai putin spunand adevarul???... O, da!!... pentru ca, in acest caz, esti vinovat doar pentru greseala pe care ai comis-o... pe cand, daca alegi sa ascunzi adevarul sau sa minti, gresesti de doua ori: o data pentru greseala ta si inca o data pentru minciuna ta... deci, ranesti de doua ori... si cine isi poate asuma???... dar cu ce riscuri!!!!???...

Ar fi trebuit sa dansam printre fulgii de zapada in incercarea timida de a ajunge la serviciu... ar fi trebuit sa ratacim privirile prin ferestrele ninse si sa ne dorim sa evadam din birourile anoste intr-un peisaj de vis si de sarbatoare... ar fi trebuit sa ne strecuram timid printre trecatorii plictisiti pentru a fura un strop din magia iernii... ar fi trebuit sa visam cuminte la gura sobei in imbratisarea calda a unei paturi de lana... lana adevarata... iarna adevarata...  Uneori, gandu-mi rataceste la iernile pe care mi le povesteau bunicii in copilarie... ierni cu lupi fiorosi ce-si plimbau foamea prin satele adormite sub zapezi uriase... ierni cu geruri naprasnice si turturi imensi de cristal agatati de stresinile caselor... ierni cu vifornite pagane ce muscau cu nesat din obrajii  sanatosi si rosii de veselie... acum nu mai sunt... au disparut odata cu copilaria bunicilor.... au ramas povestile de spus la gura sobei intr-un anotimp ce isi mai pasteaza doar nu