In cautarea sinelui pierdut

“Cel mai mare pericol dintre toate, pierderea sinelui, se poate intampla pe nesimtite, ca si cum nu ar insemna nimic. Nicio alta pierdere nu poate fi atat de tacuta; orice alta pierdere—a unui brat, picior, a cinci dolari, a unei sotii etc.—este cu siguranta observata.”  Søren Kierkegaard
In urma  unei schimbari majore in viata, fie ca este pierderea cuiva drag, fie ca e un alt eveniment  semnificativ, simtim nevoia sa ne redefinim, sa ne regandim viata, sa invatam sa jucam noile roluri. Atunci simtim nevoia sa ne regasim pe noi.
Exista si alt mod prin care ne putem pierde sinele, un mod mai lent, mai tacut, mai subtil...aceasta pierdere este mult mai profunda si produce si mai multa suferinta. Procesul prin care se produce pierderea sinelui este lent si linistit iar noi ne dam seama, de cele mai multe ori, prea tarziu pentru a ne mai putea regasi.
Lumea in care ne ducem existenta nu ne permite sa pasim usor, ci ne impune sa alergam, o alergare care nu lasa loc de a ne intoarce spre noi, de a ne permite sa simtim si sa ne intelegem reactiile, gandurile, sentimentele.

Ne lasam absorbiti in vartejul ce implica relatia de cuplu, cariera, imaginea, realizarile personale si profesioanale, pentru ca, intr-un final, sa ne trezim cu o stare de nemultumire, de confuzie, cu sentimentul ca habar nu avem cine suntem si incotro ar trebui sa ne indreptam. Ne simtim pierduti in lumea noastra, pe care noi am creat-o si ne dam seama ca suntem incapabili sa mai construim ceva.

E nevoie de regasire, o regasire a sinelui pierdut...e nevoie sa ne acordam timp, sa fim doar noi cu sentimentele, cu gandurile, cu ideile noastre...

E nevoie sa proiectam o calatorie in sufletul si mintea noastra la finalul careia sa putem spune ca am descoperit ceea ce lumea in care traim a incercat sa ne rapeasca.