Ina Stan

Iubirea autentica e asemeni unui puzzle... bucatele mici, in aparenta nesemnificative, imbinate in cadre potrivite duc la realizarea intregului... si doar intregul   e cel care conteaza... In general, cu cat puzzle-ul este mai complex, cu atat necesita mai multa rabdare si intelegere din partea celor care se decid sa-l realizeze in doi... iar totul porneste de la pasiune... Atunci cand se pierde o singura piesa, puzzle-ul nu mai poate fi terminat si iubirea moare... e nevoie de grija, de pasiune, rabdare si intelegere... e nevoie de colaborare si respect... e nevoie de prezenta pentru ca nu se accepta scutirile si absentele de orice fel...  Iubirea autentica nu are termen de garantie...  exista si atat...  Iubirea autentica nu are o definitie universal valabila, ci se afla in continua definire si redefinire...  Iubirea autentica nu se pierde in timp, ci dainuie dincolo de acesta... Iubirea autentica ramane un mister pe care mintea umana nu il poate patrunde cu toate armele

Se stinge toamna... zi dupa zi, clipa dupa clipa se simte tot mai mult rasuflarea de gheata a iernii...  cerul intunecat se reflecta pe chipurile pustiite de zambet ale oamenilor ce pasesc lenes pe strazile inundate de praf... lipseste ploaia sau veselia care ar schimba dintr-o data perspectiva? Analizam totul la o prima vedere si dam verdicte... punem etichete si trecem nepasatori mai departe... constientizam la un moment dat ca am gresit, dar nu mai dam pasul inapoi, nu mai plecam privirea in incercarea timida de a ne recunoaste greseala, nu mai spunem simplu: "Iarta-ma!".  Am devenit nepasatori la sentimentele celorlalti si atenti doar la propria persoana, la satisfacerea tuturor nevoilor noastre si atingerea oricarui scop personal fara a privi o clipa in jur si a scapa de dominatia EU-lui... tipam atunci cand doar ni se pare ca suntem nedreptatiti si cautam vinovati pe care ii acuzam direct de neimplinirile noastre fara a sesiza macar ca avem o problema care se tra

Avem asteptari de la ceilalti si spunem EU inainte de a spune NOI... e parca mai simplu sa fim egoisti, sa ne asumam meritele unei munci in echipa, sa transformam clipele de crancena implicare ale lui NOI in ceva ce ii apartine doar lui EU... EU inaintea tuturor... EU mai presus de orice si de oricine... dar oare cum se simte NOI? Devenim egoisti pentru ca lumea in care traim ne vrea asa... luptam pentru suprematia lui EU si suntem capabili de orice pentru a ajunge acolo  unde se impletesc dorinte si vise si idealuri... insa uitam ca fericirea nu sta in dorinte si vise, ci in oameni... uitam ca EU e singur fara NOI... ca dorintele implinite nu se transforma in clipe de fericire daca nu exista NOI...  Si, daca ar fi sa ne amintim unde putem gasi fericirea, oare am accepta ca acolo ii e locul? Oare nu am continua sa cautam fericirea singuri de teama de a nu o imparti cu NOI? Oare, in egoismul nostru, nu am avea convingerea ca portia de fericire ar fi mai mare daca nu am imparti-o cu