Ina Stan

Uneori nu avem nevoie decât de linişte... de momente pe care să le petrecem doar cu noi înşine pentru a găsi un alt nod de la care să putem porni către un nou început... e acea linişte în care îţi cauţi împăcarea cu tine însuţi, te ierţi pentru toate greşelile făcute propriei fiinţe şi aştepţi... şi e plăcută aşteptarea! Avem permisiunea de a ne odihni... nu trebuie să reparăm toate lucrurile stricate... nu trebuie să încercăm să-i facem fericiţi pe toti ceilalţi... însă trebuie să ne luăm un timp doar pentru noi pentru că e  nevoie să ne redefinim... sau, pur şi simplu, să pierdem timpul "aiurea" într-o totală rupere de realitate, cu mintea golită de orice lucru care ar putea provoca şi cea mai mică stare de nemulţumire...  Şi, după momentul de totală pierdere în adâncul propriei fiinţe, de regăsire cu eul personal, de împăcare cu sine, e timpul pentru revenirea la realitate şi de continuare a poveştii pentru că merită să aibă un final fericit.

Imi placea toamna pentru ca ii placea ei... o regaseam pierduta in tufele de crizanteme din gradina... ii auzeam pasii sub fosnetul frunzelor moarte... si o priveam cum urmarea atent ultimul mar ce sta sa cada din copacul din fata casei... il pandea cu ochi lacomi, asteptand clipa cand se va bucura sa-l tina strans in palme... Ii placeau merele coapte si imi placeau si mie... o intrebam din priviri si-mi raspundea la fel... un mar copt nu era niciodata de ajuns... poate doua... doar pentru noi... si intreaga bucatarie ne stia secretul! Stiam ca acolo va fi in fiecare toamna a vietii mele... pierduta in flori si frunze... in miros de mere coapte si de floare! Imi placea toamna pentru ca ii placea si ei, dar acum toamna nu mai e la fel!

Lasa-i sa te judece! Lasa-i sa nu te inteleaga! Lasa-i sa te transforme in subiect principal de discutie! Oricum parerea lor nu este problema ta! Ramai senin, cu sufletul deschis si liber in propria-ti simplitate! Pentru ei vei fi intotdeauna prea complicat... dificil de inteles... o enigma! Nu conteaza ce vor spune sau ce vor face, insa nu trebuie sa te indoiesti niciodata de cuvantul tau sau de frumusetea adevarului tau!

Se simte iar toamna... e altfel... e o toamna golita de sensuri... cu drumuri noi si vechi inceputuri... e anotimpul in care se  invata ce e durerea pierderii si se spera la ceea ce va sa insemne vreodata regasirea...   Printre frunze  moarte si lacrimi ce cad necontenit dintr-un cer parca vesnic nemultumit se plimba umbrele mari si mici... culori vesele in cenusiul de toamna tarzie... Agatat de o rafala de vant cutreiera lumea un zambet... si se opreste in drumul lui cand pe bastonul tremurand al unui bunic, cand pe  manuta unui copil, cautand un chip de care sa se lipeasca... poate se va lipi de chipul acestei toamne sa o inveseleasca.

Pasim grabiti pe aceleasi trotuare sparte ce suna a pustiu si-a vreme rea... ne lipseste timpul pentru a putea vedea clipa de fericire ce se ascunde in fata noastra... cu capetele plecate am invatat ca inaintam mai repede...  E o vreme care doare si pe care o traim la intensitate maxima. Si e cumplit pentru ca ne-am invatat cu suferinta si nu mai ripostam atunci cand refuza sa mai coboare din bratele noastre.  Pasim grabiti printr-o alta toamna cu frunze ruginii si miros de crizanteme albe... culorile toamnei s-au pastrat aceleasi de veacuri, doar oamenii sunt altii si altfel...

Si ce sa faci atunci cand o amintire frumoasa doare? Cum sa faci sa treaca durerea? Cui sa spui ca unele amintiri sunt acum motiv de lacrimi amare si  nu mai ai bratele unde sa-ti gasesti alinarea?  Cui sa spui si cine sa te inteleaga cand vorbesti de momente frumoase ce au fost odata si din ochi cad lacrimi? Si nu sunt acestea lacrimi de regret, ci sunt lacrimi de neputinta pentru ca acum totul incepe cu "A fost odata..."... exact ca in povestile copilariei, numai ca  bunicii, care le sopteau la ceas de seara ca sa-si adoarma odorul scump, privesc din icoanele vremurilor cu zambet bland catre cel care nu mai este de mult copil...    Si a fost odata ... o poveste...

Ne pierdem radacinile... se desprind usor si pleaca pe rand duse de brumele toamnelor... una... si inca una... dispar in parfum de crizantema  si gutui parguite...  Trecem plapand cu urmele amintirilor in priviri peste aceleasi anotimpuri si speram ca durerea sa dispara odata cu zorii unei alte zile... speranta desarta... gand pribeag.  Clopote triste... sunete surde ale unor lacrimi de amintire... prin fereastra sufletului se aud chemari ale unor clipe demult apuse iar ecoul lor anunta pustiul si atat.