Ina Stan

Oamenii au uitat sa mai fie oameni... se robotizeaza... se golesc de sentimente si, culmea,  pare ca nu ii deranjeaza... cel putin, nu atata timp cat asta ii ajuta sa isi atinga scopurile...  Au devenit campioni la inventat scuze pentru lipsa lor de umanitate... intotdeauna exista un motiv, intotdeauna vina este in alta parte... si da, asta ma revolta pentru ca as fi preferat sa mai vad in jurul meu bunatate, intelegere, respect... dezinteres in a sprijini, in a  ajuta pe cineva... dar nu ai sa vezi! Astazi am vazut un om darmat de rautatea celor din jur... mie mi s-a parut mai curand cruzime de joasa speta, dar poate doar mi s-a parut mie... e un om vesel, mereu cu zambetul pe buze si astazi a plans... de ce?... merita oare sa rapesti zambetul unui om doar pentru a-ti testa puterea???... merita oare toata satisfactia din lume acest pret???...  Suntem atat de fragili incat nu stim daca maine va mai fi o zi si pentru noi si totusi nu exista explicatie pentru faptul ca atacam al

Intotdeauna sa asculti ce iti spune cineva la nervi pentru ca atunci te bucuri de un moment de sinceritate...  In general, tindem sa nu spunem adevaruri care dor... nu spunem tot ceea ce gandim sau cel putin incercam sa cosmetizam un adevar dureros pentru ca ne este mila, pentru ca nu putem indura durerea din privirea cuiva care asculta cum cuvinte dure, chiar daca adevarate, se rostogolesc de pe buzele noastre... Si, uite asa, apare brusc, senin, fara urma de indoiala, minciuna din mila... e bine sau nu, nimeni nu ar putea spune pana unde trebuie spuse adevarurile... Cert este ca adevarul isi cunoaste caile de a iesi la suprafata si de a se razbuna crunt pe cei care il tradeaza cu minciuna...

Dragostea nu este niciodata o greseala... este fie o relatie extraodinara, fie o lectie buna...  E chinuitor de amuzant sa reusesti sa privesti in trecut la inceputurile unei mari iubiri, sa o urmaresti cum evolueaza, cum se simte si cum agonizeaza intr-un sfarsit apoteotic...  iar tu, dupa ce ai terminat de jelit, dupa ce ai reusit sa te ridici si sa regasesti in tine simtul umorului pe care-l credeai pierdut pentru vecie, tu esti cel care iti permiti acum sa razi si sa privesti totul ca pe o lectie buna... De partea cealalta stau norocosii pentru care dragostea se defineste ca o relatie extraordinara... sunt cei carora le-a suras soarta deoarece a considerat ca nu mai au nevoie de lectii bune.... Ma intreb daca norocul lor se va sfarsi vreodata sau "vor trai fericiti pana la adanci batranete"... ce-i drept, incepe sa devina o utopie in zilele noastre chestia asta... Indiferent cum s-ar traduce dragostea pentru tine, un lucru e hotarator: nu iti pierde simtul umorul

Cel mai frumos zambet ascunde secrete adanci... nu te astepta sa iti fie dezvaluite tie... nu toate, cel putin... pentru ca mereu va ramane o umbra de mister in spatele unui simplu zambet... Ochii cei mai frumosi au varsat rauri de lacrimi... in apele lor se zaresc misterele unei lumi intregi... rataceste  o clipa  pe oglinda lor si ai sa cunosti nemarginirea... Cea mai frumoasa amintire va ramane intotdeauna nespusa...  nu incerca sa o rostesti cu voce tare pentru ca isi va pierde stralucirea...  Cel mai frumos suflet este sculptat in lacrimile suferintei... doar dalta durerii ofera imaginea perfectiunii... nu te astepta sa-l gasesti  la cei ce nu pretuiesc viata si valorile ei...

Oamenii nu uita si nici nu iarta... invata doar sa accepte si sa mearga mai departe. Atunci cand accepti ca ti se poate intampla tie (chiar si tie care te credeai pus la adapost de toate relele lumii) reusesti sa faci acel pas inainte si restul vine de la sine... Avem nevoie de timp nu pentru a iarta, ci pentru a accepta... a accepta ca oamenii gresesc, ca pot gresi si fata de noi chiar si in cel mai grosolan mod cu putinta.... ca soarta nu este intotdeauna de partea noastra... ca planurile noastre nu sunt intotdeauna realizabile... ca unele vise  sunt doar frumoase si atat... Si acceptam pentru ca ne obisnuim cu ideea a tot ce vine catre noi... pentru ca depasim intr-o oarecare masura socul initial si nu mai gandim in termeni de sentimente.... pentru ca tot ceea ce ni se pare nedrept e dat la o parte pentru a ne pregati pentru ceea ce va urma... Si e normal si firesc sa se intample asa... pentru ca, intr-un final, totul se rezuma la imperfectiunea fiecaruia dintre noi...

Privim de sus, de la inaltimea unei clipe, catre lumea din jur si ne credem altfel... dar, odata pierduti in multime, nu ne mai distingem... ne amestecam pur si simplu intr-un amalgam de suflete care doresc... care aspira... care asteapta...  Asteptam sa se implineasca un gand pe care nu avem curaj sa-l rostim cu voce tare... nici macar in soapta... pentru ca ne sperie ideea ca, odata rostit, gandul nu se va mai intoarce catre noi... si zambim tainic catre gandul ascuns... poate-poate se va implini... e un soi de complicitate care tinde sa capete o tenta de egoism... de individualism...  Ascundem in priviri imaginea copilariei noastre... si o vedem perfecta si ii simtim inca mirosul de flori de tei si lapte cald in paharul care inca ne mai asteapta dimineata uitat pe un colt de masa alaturi de o felie de paine cu unt si miere... ii zambim copilului de altadata si privim in oglinda ce a facut timpul din el...

Imi plac oamenii imperfecti... pentru ca ei au intotdeauna ceva de spus altfel... pentru ca transmit intotdeauna exact ceea ce trebuie atunci cand trebuie... si pentru ca nu le pasa de ce cred altii despre imperfectiunea lor...  Imi plac lucrurile imperfecte... imi place unicitatea lor... imi place pentru ca si-au permis sa iasa din tipare si sa-si creeze propria imagine... si doar ele devin sursa de inspiratie pentru cei ce le observa perfecta originalitate... Probabil ca oamenii imperfecti si lucrurile imperfecte contureaza ideea de perfectiune... dar cui ii pasa?... Acolo, departe de perfectiune, oarecum tematoare in a se arata oricarei priviri ce se doreste perfecta, sta fericirea... mereu altfel... niciodata aceeasi...  o regasesti in priviri si se identifica intotdeauna  cu frumusetea sufletului, insa nu toti o pot cuprinde cu mintea.

Nu mi-a fost niciodata teama de esec... si nici nu am gandit  vreodata ca eu trebuie sa reusesc din prima incercare pentru ca, altfel, se va prabusi lumea... toata lumea mea... insa am facut tot ceea ce a depins de mine pentru a reusi... o data.... si inca o data... o incercare... si inca una...  Insa mi-a fost teama de ceva.... mi-a fost teama  de faptul ca eu va trebui sa fac fata acelor situatii in care  ma voi confrunta cu nedreptatea... si stiu ca nu reactionez bine atunci cand sunt martor sau tinta a nedreptatii... mi-e greu sa tac, mi-e greu sa ignor si, mai mult de atat, mi-e greu sa accept ca exista oameni care din orgoliu, din invidie, din rautate sau din neputinta ii transforma pe cei din jurul lor in tinte ale nedreptatii... Am avut un model de corectitudine si sinceritate si, indiferent de cat de mult a fost lovit, a stiut mereu sa pastreze fruntea sus cu riscul de a se pierde pe el... omul acela nu mai este, insa amintirea omului corect imi staruie cu

Putem sa cautam in oamenii din jurul nostru tot ceea ce am invatat ca inseamna dreptate, corectitudine, sinceritate, incredere, respect... insa cautarea nu va insemna si gasirea acestor atribute firesti ale fiintei umane...  Societatea a convertit in mod perfid valorile care au stat candva la baza notiunii de umanitate... am ajuns sa ni se para suspect faptul ca cineva ne poate ajuta complet dezinteresat, simtim nevoia sa oferim mai mult pentru a primi un tratament corect si privim suspect la cei care inca mai spera ca intr-o zi lumea nu va fi mai "rasturnata"... Privim cum oameni se dezbraca de haina umanitatii doar pentru a-si castiga faima, bani, pozitie sociala... au uitat ce inseamna demnitate, verticalitate, respect si zambesc stramb in cea mai ipocrita versiune a lor doar pentru o secunda de glorie... in goana nebuna catre parvenire nimic nu mai conteaza...  

Exista lucruri  pe care incercam sa le tinem departe de noi, dar, daca totusi ele apar in viata noastra, atunci invatam sa le acceptam... si, cine stie, poate vom descoperi ca viata noastra ar fi fost incompleta fara ele... Exista lectii pe care evitam sa le invatam... pentru ca ni se par plictisitoare... nefolositoare... inutile pentru noi... dar, intr-un final, invatam tot ceea ce pentru moment ni se pare ridicol de inutil si asta pentru ca brusc devenim constienti de faptul ca,  macar o data, in viitorul mai mult sau mai putin indepartat, sigur vom avea nevoie de ele... Si exista oameni fara de care nu putem trai, dar pe care ii lasam sa paseasca dincolo de drumul nostru... viata le harazeste alte cai care, din pacate,  nu se mai intersecteaza cu ale noastre... si, desi nu ne-au invatat cum sa traim fara ei, vom fi nevoiti  sa ne continuam drumul... in lacrimi, in tacere, pas dupa pas, spre primul capitol al noului inceput...

Daca ar fi sa incetam in a mai proiecta vise frumoase ar insemna sa ne intoarcem privirea spre pamant si sa uitam ca mai exista stele... pentru ca am convingerea ca, de fiecare stea, sta agatat cate un vis pentru fiecare om iar, in momentul in care omul isi dovedeste credinta in puterea viselor, atunci steaua se desprinde si cade, aducand pe pamant, odata cu ea, si visul pentru a-l implini...  Cred ca visele inceteaza sa mai existe atunci cand oamenii inceteaza sa mai creada in vise... iar acel moment ne afunda prea mult in realitatea pamanteasca... uneori prea insuportabila... prea limitata... stereotipa....  Dincolo de un vis se ascunde un altul... si poti ajunge la el doar dupa ce strabati cu credinta  calea viselor... dar trebuie sa crezi... sa crezi in tine si in visele tale... si nimic din ceea ce este limitat... stereotip... plictisitor nu va avea cale pentru a ajunge la tine...

Cu totii am trecut prin ceva care ne-a schimbat intr-un mod ce nu ne mai permite sa redevenim ce-am fost inainte... e pentru totdeauna si uneori coplesitor de trist... pentru ca nu ne-am dorit o schimbare in acea directie... pentru ca nu ne-am dorit deloc o schimbare... insa nu totul se intampla asa cum ne dorim... Daca intalnim oameni cu care nu ne-am mai vazut de ceva vreme si ne spun ca suntem neschimbati, atunci pe toti ne incearca un suras... pentru ca stim ca nu e adevarat... nu mai suntem nici macar cei de ieri... pentru ca, intr-o anumita secunda, am devenit altfel...  Privim permanent intr-o oglinda a timpului si incercam sa regasim imaginea copilului de altadata... e doar o amintire si nici macar perfecta... avem nevoie de o poza veche pentru a sti cum eram atunci... cum arata copilul din acele timpuri... si, daca nu ar fi memoria, atunci ne-am uita cu ochi goi la copilul strain din pozele de demult...  Ne schimbam pentru ca timpul ne trage dupa el i