Eul pierdut

In urma  unei schimbari majore in viata, fie ca este pierderea cuiva drag, fie ca e un alt eveniment  semnificativ, simtim nevoia sa ne redefinim pentru a invata sa ne adaptam la noua realitate ce s-a deschis in mijlocul nostru. Avem  nevoie sa ne regandim intr-o alta forma, sub o noua perspectiva...
Exista si alt mod prin care ne putem rataci de noi, un mod mai lent, mai tacut, mai subtil...aceasta pierdere este mult mai profunda si produce o suferinta enorma. Procesul prin care se produce pierderea sinelui este lent si linistit iar noi ne dam seama, de cele mai multe ori, prea tarziu pentru a ne mai putea regasi.
Lumea in care traim nu ne permite sa pasim usor, ci ne impune sa alergam, o alergare care nu lasa loc de intoarcere catre sine, care nu permite sa simtim si sa ne intelegem reactiile, gandurile, sentimentele.

Ne lasam absorbiti in vartejul ce implica relatia de cuplu, cariera, imaginea, realizarile personale si profesionale, pentru ca, intr-un final, sa ne trezim cu o stare de nemultumire, de confuzie, cu sentimentul ca  ne-am instrainat de toate si de toti...  pana si de noi... 

Habar nu avem  incotro ar trebui sa ne indreptam, dar ne facem planuri si avem vise a caror neimplinire evidenta ne cauzeaza frustrari...

Ne simtim pierduti in lumea noastra, de noi  creata, si ne dam seama ca suntem incapabili sa mai construim ceva....

E nevoie de regasire, o regasire a sinelui pierdut... e nevoie sa ne acordam timp, sa fim doar noi cu sentimentele, cu gandurile, cu ideile noastre...

E nevoie sa proiectam o calatorie in sufletul si mintea noastra la finalul careia sa putem spune ca am descoperit ceea ce lumea in care traim a incercat sa ne rapeasca... pe noi.