Ina Stan

Incercam sa fim cat mai confortabili cu noi si cu restul lumii... inotam in ape tulburi cu sclipiri de raze si speram ca vom gasi acel loc doar al nostru... un loc in care sa putem fi noi... un loc in care sa ne putem incarca bateriile pentru o noua zi... pentru un  nou timp...  Si, daca vom gasi locul care sa ne accepte fara sa ne critice... care sa ne inteleaga fara sa ne judece... care sa ne primeasca fara sa ne ceara ceva in schimb, atunci vom putea respira...  departe de priviri rautacioase... de cuvinte spuse ca sa doara... de minciuni strecurate  printre zambete false...

Timpul isi pierde din sens atunci cand esti deasupra lucrurilor... cand realizezi cat de mic si nesemnificativ esti... cand, intr-un moment de maxima luciditate, ai inteles ca problemele tale nu sunt esentiale nici macar pentru tine.... Noi, oamenii, exageram... si ne place asta... iubim exagerarile si ne hranim cu seva lor... si o facem din diverse motive... neintelese, neimportante, dar o facem... incet sau zgomotos... tainic sau cu tipete in mijlocul multimii adunate sa ne asculte...  Exageram cand spunem ca nu avem timp... si asta pentru ca tind sa cred ca timpul nu ne mai are pe noi... nu mai are chef de noi... pentru ca-l risipim cu lucruri inutile... banale... nesemnificative... il risipim cu prietenii fara sens...cu relatii fortate... prin conversatii inutile... doar asa, " ca sa mai treaca timpul!"... franturi dintr-un timp care nu ne mai apartine...

Intr-un final, totul va ramane doar o poveste... spusa la inceput in soapta si, mai apoi, in hohote de ras cu lacrimi de amintire... niciun regret... nicio dezamagire... doar imaginea acelor clipe devenite acum poveste...  Ne temem de episoade triste... fugim in cotloane bine protejate de tot ce inseamna durere... dar viata ne gaseste si ne invata si ce e lacrima si ce e zambetul... asa, ca sa ne pregateasca ... sa stim de toate...  Si stim... si acceptam doar pentru ca avem credinta ca jocul inca mai continua... pana la ultimul nivel...  Final de poveste... inceput de amintire...

Lasa-i sa creada!... sa creada exact ce vor pentru ca oricum pentru tine nu conteaza decat ceea ce crezi tu... restul e doar o forma de convietuire in societate... Lasa-i sa gaseasca subiecte de conversatie!... oricum nu depasesc limita banalului pentru ca viata ta e numai a ta si nimeni nu o stie mai bine decat tine... asa ca e deschis la speculatii...  Lasa-i sa se intrebe de ce nu reactionezi asa cum se asteapta ei sa reactionezi! ... oricum raspunsul real nu il vor sti niciodata ... e pura interpretare... Oamenii nu pot fi opriti din a-si manifesta curiozitatea... unii manifesta o curiozitate discreta, iar altii... in fine, nu vreau sa spun ca e normalitate sa te intereseze cu punct si virgula ce se intampla in viata altora, dar exista oameni pentru care punctul si virgula e centrul existentei lor... e cafeaua de dimineata fara de care ziua isi pierde sensul... e gura de oxigen... e raza de soare... e totul... asa ca, lasa-i!!!

Nu poti sa ceri omului ce nu are... si tu stii ca nu are, dar insisti... insisti in speranta ca vei primi ceea ce doresti... sau ceea ce ti s-a promis ca vei avea ...  dar  deocamdata nu  e... si de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere... cu atat mai putin tu ar trebui sa ceri... La fel cum exista vanatori de vise cu siguranta ca exista si vanzatori de vise...  ii intalnesti inopinant si iti vand exact visul de care ai nevoie... aproape gratuit la inceput... si spun la inceput pentru ca pretul se plateste din greu mai tarziu... cu sudoarea lacrimilor varsate cu gust amar de mare pacaleala...  Daca vrei sa cumperi vise... daca inca mai crezi in povesti cu zane si feti-frumosi... daca ai ramas inca din copilarie cu nefericita imagine a unor finaluri fericite de poveste... atunci cu siguranta ca iti vei gasi vanzatorul tau de vise... numai sa nu ii ceri ce nu are... sau mai bine sa nu ii ceri nimic... 

Am intalnit oameni care au traversat sau traverseaza episoade triste din viata lor, episoade ce produc suferinta cu grade variate de intensitate... de la suferinta aceea crunta in care tu, ca simplu spectator, te intrebi cum de mai pot functiona ca oameni, pana la un nivel in care suferinta  e doar o stare de disconfort accentuat... Ceea ce am remarcat la fiecare dintre ei a fost faptul ca suferinta i-a schimbat ... pe unii i-a determinat sa fie mai neincrezatori... sa reflecteze mai mult asupra deciziilor pe care urmeaza sa le ia...  pe altii i-a   impins sa respinga pe cei ce incearca, sub o forma sau alta, sa darame zidul protector pe care ei, cei aflati in  suferinta, l-au construit in jurul lor ... Suferinta este produsa, de cele mai multe ori, de un factor extern, dar se traieste cu intensitate diferita de fiecare persoana in parte... si, chiar daca dupa un timp dispare ca urmare a faptului ca a fost foarte bine gestionata, consecintele ei sunt pe termen lung... pentru

Nu mai am rabdare pentru anumite lucruri... si asta nu pentru ca as fi devenit aroganta sau nepasatoare, ci pur si simplu pentru ca am realizat ca nu are sens sa imi pierd timpul cu lucruri inutile sau cu ceva ce imi displace sau ma poate rani... Nu mai am rabdare sa mai raspund solicitarilor care nu sunt clar formulate si care se prezinta  ca lucru in echipa cand in realitate echipa e formata dintr-un singur om... Nu mai am rabdare sa inteleg motivul pentru care unii nu ma plac... e fix problema lor si clar nu ma priveste pe mine... Nu mai am rabdare sa mai petrec nici macar o secunda in compania celor care mint sau manipuleaza... e prea putin timp si pentru a asculta adevarul, dar macar adevarul suna intotdeauna mai bine... Nu mai am rabdare sa ascult pe nimeni ce nu are rabdare sa ma asculte si pe mine... pentru ca stiu ca intotdeauna voi avea ceva de zis pentru cei ce stiu sa asculte... Nu mai am rabdare...

Un singur zambet poate initia o frumoasa prietenie... si e doar un zambet... Un singur cuvant poate pune capat unui conflict... si e doar un simplu cuvant... O singura privire poate salva o relatie... si e doar o privire... Un singur om poate schimba o viata... si e doar un simplu om...    Avem nevoie de momente si de oameni care sa creeze  aceste momente pentru noi...  iar in asta se traduce fericirea...

De-ar fi sa repetam de o mie de ori viata aceasta si tot am face aceleasi greseli... si tot am rani aceiasi oameni... si tot am ocoli un drum drept  doar pentru ca ni se pare ca pe acolo e mai bine... iar la finalul celor o mie de incercari am fi tot noi... mereu aceiasi, niciodata diferiti...  Cerem mereu sanse de la soarta... cersim oportunitati... pretindem drepturi ce nu ni se cuvin sau ni se cuvin doar pe jumatate... dar, atunci cand suntem stapanii propriilor alegeri... cand detinem fraiele propriului destin, atunci esuam lamentabil si, oricate incercari am avea, le epuizam pe toate  cu mereu acelasi final fara happy-end. Nu suntem oamenii sanselor... suntem oameni si atat... suntem oameni care au limite... care gresesc... care se impiedica in adevaruri... suntem noi de la inceput pana la sfarsit... suntem exact ceea ce suntem si nu ceea ce vrem sa pretindem a fi...

Traim cu falsa senzatie ca viata e mult mai usoara daca o privim ca pe un joc... un joc in care dorim ca sansele sa fie de partea noastra... in care ne simtim castigatori de la inceput si nu mai facem absolut nimic pentru a preveni un eventual esec... o eventuala pierdere... De aceea pierdem... pierdem oameni... pierdem sanse... ne pierdem pe noi pentru ca ne dam seama prea tarziu ca de fapt jocul nu e joc, ca nu e nimic usor... ca nu noi suntem castigatorii predestinati ai sortii...  Ratam sanse si ne pierdem de oamenii care ne-ar fi putut oferi sanse... si incercam timid sa reintram in jocul care nu mai e de mult joaca... Consideram adesea ca nu am ales bine jocul ... ca am avut ghinion... si privim cu jind catre cei care isi castiga jocurile lor... si ne-am dori invingatori in propriul joc real cu viata... Dam vina pe ghinion si cautam norocul in zane false si stele cazatoare... dar norocul nu e scris in stele si nici in horoscop... nu e scris nici pe cele patru foi ale t

Abandon... cuvantul care caracterizeaza o societate... cuvantul care, daca nu invatam ce e perseverenta, ne va caracteriza pe fiecare dintre noi... si asta pentru ca societatea in care traim e o societate de consum... iar noi "consumam" prea repede absolut tot...  Insa nimic nu lasa urme mai adanci asupra psihicului nostru decat atunci cand "consumam"  o relatie... iar asta se intampla din ce in ce mai mult, astfel incat, atunci cand auzim cupluri ce au casnicii de zeci de ani, prima reactie pe care o avem este sa punem sub semnul indoielii veridicitatea celor auzite... Nu ne mai mira insa cand auzim relatii ce se termina dupa o luna... doua... trei... un an sau, cel mult, doi... pentru ca aici incidenta este din ce in ce mai mare... cauza?... nimeni nu sta sa mai repare ceea ce este stricat... sau da semne de oboseala... nimeni nu mai are rabdare sa dedice timp, sa consume resurse pentru a repara atata timp cat oferta este atat de vasta... si raman doar ami

Ne-am rasturnat... practic nu a fost nevoie decat de o tumba nereusita si gata... iar aterizarea nu e vreodata mai neplacuta ca atunci cand, din vina ta (sau poate a gravitatiei!) te trezesti incalcit in propriul corp... dureroase vremuri... Si e nevoie de timp sa ne descalcim si sa ne gasim capatul pentru a putea depana din nou sirul, pe alocuri noduros, pe alocuri lin, al vietii... pentru ca am invatat ca totul incepe de la un capat, niciodata de la mijloc...   Ne-am rasturnat si cautam un mijloc pentru a evita un inceput... sau poate un sfarsit... pentru ca ne e teama de ceea ce s-ar putea ascunde in inceputuri si sfarsituri ... ne e teama de nou la fel de mult cum ne e teama de a pune punct unui capitol din viata... nu stim niciodata daca vom putea sa scriem la fel de bine urmatorul capitol... nu stim daca va mai exista un capitol in viata noastra... si ne incalcim tot mai mult... fara sansa de scapare... fara nimic... Insa atunci cand totul va parea mai incalcit ca niciod

Ar trebui sa stim ca nimic nu se  sfarseste vreodata, ci isi face debutul intr-un alt loc... intr-o alta dimensiune... sub o alta forma... e un permanent continuum pe care il traim intr-un nesfarsit sinistru si greu de suportat... si e doar viata... Ne impleticim printre itele abia vizibile ale unor vise implinite doar pe jumatate si incercam sa mimam fericirea... dar stim ca visul nu mai e vis... iar fericirea nu ne apartine... e ceva dat pentru o secunda si luat repede inapoi... fara regrete, dar cu un pret parca prea mare pentru cei ce nu au invatat inca sa se bucure... Ne bucura un nou inceput... o noua luna... un nou an... o noua viata... un nou vis... dar e o noua luna dintr-un an care a inceput deja... e o noua viata din ceea ce a fost odinioara un vis... e un nou inceput din ceea ce tocmai s-a sfarsit... deci, in spatele fiecarui nou inceput se ascunde un sfarsit... in fiecare clipa de fericire se piteste tainic o lacrima... in spatele fiecarui zambet e o picatura de tri