Ina Stan

Cand vine furtuna tot ceea ce poti face este sa te pregatesti pentru asta... pentru ca nu poti face absolut nimic ca sa o opresti... poti eventual incerca in ideea de a-i mai diminua din intensitate, dar putine sanse de reusita in directia aceasta... Asa ca, daca vine furtuna, tot ceea ce poti sa faci pentru tine, este sa te calmezi... si sa incerci sa accepti faptul ca orice lucru din viata aceasta este absolut trecator... va trece, mai devreme sau mai tarziu...  Daca vrei, poti alege... sa astepti furtuna cu zambetul pe buze si sa ii sfidezi fortele menite sa te doboare... sau sa plangi ascuns intr-un ungher si nici macar sa nu observi ca de fapt furtuna a trecut de mult, dar tu continui sa plangi...

Secretul fericirii este sa te accepti pe tine exact asa cum esti si sa faci  intr-o zi cat poti de mult din ceea ce stii sa faci... sa fii deschis oricarei oportunitati de a invata... de a cunoaste... de a te perfectiona... si sigur nimic nu va fi plictisitor in acea zi... si nici in viata ta... Oamenii se plang de lipsa de fericire... ei incearca in mod constant sa ii schimbe pe cei din jur... sau sa se schimbe pe ei in functie de ceea ce cred ca isi doresc cei dragi... intotdeauna va fi un model pe care il vor urma... sau vor incerca sa il copie... intotdeauna vor avea in minte un altfel de EU... care sa arate mai bine... sa stie mai multe... sa aiba mai mult si mai multe... iar pentru asta  vor fi mereu in continua cautare... asteptare... incercare... fara liniste... fara pauza... fara de sfarsit... Insa  cel mai bun lucru pe care ar putea sa-l faca pentru ei ar fi pur si simplu sa se priveasca pentru o clipa in oglinda si sa gaseasca frumusetea Eului lor... iar atunci cand o

Intr-un final, vei descoperi acea unica piesa ratacita pentru a completa puzzle-ul... sau ea te va descoperi pe tine... cert e ca se va potrivi atat de bine incat abia atunci vei constientiza intregul...  Te vei simti complet abia atunci cand vei inceta sa mai cauti... sa te mai cauti... sa te descoperi si sa incerci sa te dezvalui... tie si restului lumii... iar aceasta va insemna sfarsitul zbuciumului tau launtric... si vei gasi linistea... si, poate, fericirea de-o clipa ce se va numi eternitate... Intr-un final, nu vei mai avea nevoie de confirmare... vei sti ca esti exact ceea ce trebuie sa fii pentru tine... vei aprecia si vei intelege unicitatea acelui "altfel"... si nimic nu va mai conta...

Si, daca voi gresi, cine ma va ajuta sa repar ireparabilul?... e una din temerile care ne tine de cele mai multe ori pe loc... care ne blocheaza fie actiunile, fie sentimentele... si sunt in stand by... uneori pentru o clipa... alteori poate pentru toata viata... Fiecare om isi are temerile sale... fricile cu care s-a procopsit pe parcursul devenirii sale... pe unele le-a dobandit inca din copilarie si incercarile de a scapa de ele au fost zadarnice... sunt o povara... sau un dar... o masura de precautie...  Ne temem... uneori sunt temeri nefondate... alteori au un motiv bine intemeiat... dar e firesc... e uman... e natural... nefiresc ar fi ca aceste temeri sa ne impiedice sa functionam... sa ne realizam visele... sa ne implinim dorintele... Si, daca vei gresi, cine te va ajuta?... oricine, dar in special tu... tu vei fi singurul in masura  sa o faci cel mai bine dintre toti... pentru ca tu stii cel mai bine sa repari ireparabilul...

O bucata de soare strecurata timid intre petalele unei firave lalele... si e toata lumina sufletului tau ascunsa acolo... Un colt de cer pitit in ochii larg deschisi a unei fiinte dragi... si e toata iubirea din lume adunata acolo doar pentru tine... O margine de lume in care sa te simti acasa... si e toata caldura unui camin stransa acolo si sudata de timp... O frantura de sentiment trimisa tie... si e tot ceea ce intrega lume poate simti intr-un infinit... Un capat de curcubeu scufundat in profunzimea sufletului tau... si se gasesc acolo toate comorile lumii... Pentru ca e nevoie de foarte putin pentru a descoperi fericirea...

Daca vrei ca ceilalti sa te creada, atunci nu ai de facut nimic altceva decat un singur lucru... fii sincer!... sincer cu tine in primul rand, apoi cu cei din jur... Daca vrei sa fii sincer, atunci incearca sa fii adevarat... iti va trebui ceva timp sa renunti la mastile tale... si nu vei reusi daca vrei sa le "arunci" pe toate odata... incearca pe rand... e mai usor de indurat pentru tine si nici nu ii vei face pe ceilalti sa creada ca  "ai cam  luat-o razna!"...  Asa ca, odata eliberat, iti vei permite in sfarsit sa nu mai joci rolul nimanui, ci doar pe al tau... si, atata timp cat esti originalul si nu o copie ridicola, nu are ce sa mearga rau... deci, daca vrei sa fii adevarat, nu trebuie decat sa fii real...  Viata ne obliga sa purtam masti... si tot ea este cea care ne arata, intr-un final, cat de inutile ne-au fost aceste masti... renuntand la masti ne recastigam originalitatea pe care am pierdut-o in incercarea ridicola de a ne proteja... de a fi al

Nu sunt in competitie cu nimeni... poate doar cu mine...dar e perfect asa.... pentru ca alerg in propria mea cursa... uneori e un maraton... alteori parca e 100 m garduri... dar exista pauze de fiecare data cand vreau sa fie pauza... cand am nevoie de asta... sau cand pur si simplu nu am chef sa mai alerg... Nu am nicio dorinta sa dovedesc cuiva ca sunt mai buna decat oricine altcineva... nici macar mie... sunt exact ceea ce sunt si ceea ce imi doresc sa fiu... daca vreodata imi voi dori altceva sunt convinsa ca voi reusi... pentru ca nu vad pe nimeni capabil sa ma opreasca din drumul meu... nici macar pentru o secunda.... Nu imi doresc sa fiu comparata cu alcineva... chiar imi displace... intre oameni nu exista termene de comparatie... sub nicio forma... in niciun fel... eventual pot sa ma compar cu mine... cum eram inainte... cum sunt acum... si cum as putea fi... poate mai bine decat am fost sau sunt acum... Asta sunt eu si ma simt libera... atat de libera... pentru ca alerg in

"Imi pare rau!" ... este doar o afirmatie... pe care o asteptam de multe ori de la persoanele care ne-au gresit intr-un fel sau altul... care ne-au ranit... care ne-au facut sufletul sa planga... si, ce sa vezi?!... de multe ori nici macar aceasta afirmatie nu ne este transmisa exact atunci cand avem nevoie de ea...  ajunge la noi poate mai tarziu... poate prea tarziu... sau poate niciodata... "Nu voi mai face asta niciodata!" ... "Nu se va mai repeta!" ... este o promisiune... dar oare de cate ori cei care rostesc aceste cuvinte nu isi incalca cuvantul?.... de cate ori se dovedeste ca promisiunile sunt facute tocmai pentru a fi incalcate?!... oare mai e nevoie de asa ceva?... oare mai exista cineva care sa creada in promisiuni facute de oameni care tind sa le incalce?...  "Ce as putea face astfel incat sa iti arat cat de mult regret asta?" ... este o responsabilitate... este o asumare... si e exact lucrul de care avem nevoie in acel momen

Atunci cand iti doresti ceva este aproape imposibil sa nu obtii... doar daca tot universul s-a decis sa comploteze impotriva ta... si, daca o face, atunci chiar ca nu mai ai nicio sansa... niciodata cu aceeasi dorinta... Insa, pentru a-ti indeplini o dorinta, e neaparat nevoie ca, in drumul catre indeplinirea ei, sa vezi oportunitatile... iar a vedea oportunitatile e similar cu a avea noroc... si cred ca, la modul simplist, asta face diferenta dintre norocosi si ghinionisti... norocosii sunt cei ce vad oportunitatile... ghinionistii sunt complet orbi... Avem de indeplinit din ce in ce mai multe dorinte... si e mult... si e greu... si e stresant... si toate acestea cauzeaza dezechilibre... iar, la un moment dat, singurul lucru pe care ni-l mai dorim este linistea... si sanatatea... si atat... pentru ca vine un moment cand viata ne loveste pentru a ne trezi la realitate... pentru a vedea care sunt lucrurile cu adevarat importante in viata unui om... care ii sunt valorile...  si ca

S-au risipit printre picaturile de ploaie tacerile dintre noi... a mai ramas doar ecoul cuvintelor nerostite la timp... si a urmat linistea... Ploua... plange cerul, risipindu-si lacrimile pe pamant... durerea lui e bucuria plantelor si infrigurarea oamenilor ce trec grabiti sub o mare de umbrele... unele mohorate ca si cerul... altele vesele ca rasul unui copil ce se bucura de stropii reci ce izbesc cu putere caldaramul... Ritmicitatea  picaturilor de ploaie ce se izbesc de ferestre aduce liniste si relaxare... departe de frigul ce tinde sa devina din ce in ce mai patrunzator, in spatele unui calorifer ce a devenit cel mai bun prieten dupa imbratisarea rece a ploii, totul pare si se simte altfel... e bine... lipseste  doar cana cu  ceai  fierbinte...  E liniste pe strada si in jur... e tacere grea ce se lasa peste toate in asteptarea serii ce va sa vina in curand...

E atata mister  ascuns intr-un boboc de floare... niciodata nu vei sti cum va arata floarea atunci cand isi va desface rand pe rand petalele si isi va dezvalui frumusetea.... dar cu siguranta ca va merita asteptarea.... E atata mister ascuns in inima unui om incat niciodata nu vei sti cum arata sufletul sau pana cand nu isi va exprima rand pe rand sentimentele... dar, daca in cazul unei flori vom sti cu siguranta cum va arata ea la final, in cazul unui om exista posibilitatea de a nu  afla niciodata... insa merita riscul... si asteptarea... Oamenii isi panseaza ranile cu sentimente... si asaza pansament peste pansament pana ce durerea nu se va mai resimti atat de acut... pana cand va deveni o durere surda... insa niciodata uitata... niciodata vindecata pe deplin.... mereu acolo... prezenta...  Un suflet de om si un boboc de floare... la fel de fragile... la fel de sensibile... la fel de usor de ranit...

Dincolo de soaptele primaverii sunt lacrimile florilor... sunt picaturi de gingasie transformate in lacramioare...  Privesc primavara printre cateva fire de lacramioare culese atent din gradina... e acelasi parfum dintotdeauna... neschimbat... mereu acelasi... poate doar vremurile s-au schimbat... sunt altfel...  Imi amintesc mirosul lacramioarelor... imi amintesc momentul in care au fost plantate in buchetele parfumate si rugaciunile ca sa nu moara... sa le gasesc acolo si la anul... si le gasesc... an dupa an... in acelasi loc... firave, timide, rasarind din umbra altor flori si purtandu-si podoaba cu gratie...  Uneori se ascund sfioase dupa frunze... parca le e teama... parca ar vrea sa-si protejeze podoaba de priviri indiscrete sau de maini lacome ce doresc sa le scurteze zilele... si asteapta sa-si scuture floarea in tacere... pentru ca stiu ca vor inflori si la anul... aceleasi flori in alte timpuri...

Se spune ca minciuna are picioare scurte... atunci de ce adevarul se lasa atat de mult asteptat?... si  de ce oamenii aleg sa minta constienti fiind ca, mai devreme sau mai tarziu, adevarul tot se va afla? Poate pentru ca oamenii care aleg sa tina strans in brate minciuna se considera actori foarte buni... de Oscar as putea spune...  sau poate ca suna mai bine o minciuna spusa cu atata convingere decat un adevar spus cu o jumatate de gura...  Minciuna se pare ca e mai la indemana... iar expertii stiu asta... din pacate, atunci cand sunt descoperiti, nu mai sunt atat de experti in regrete... mai curand in acuze... culmea, nu la adresa lor, ci a celor care au avut crasa nesimtire sa ii demaste... si, in loc de scuze, incearca sa-i transforme in responsabili pentru minciuna lor tot pe cei pe care i-au servit cu minciuni pe tava...  Se pare ca, odata cu trecerea anilor, picioarele minciunii s-au tot lungit asa ca poate alerga mai repede si mai departe... adevarul a cam pierdut ter

Oamenii vorbesc despre dreptate, adevar, corectitudine si se plang in mod constant de lipsa lor... dar oare cati dintre noi realizeaza vreodata o incursiune in propria fiinta sa vad daca regasesc aceste valori... daca se intalnesc macar, chiar si accidental, cu adevarul, corectitudinea, dreptatea? E usor sa pretinzi de la ceilalti... e usor sa bati din picior, cerand exact ceea ce nu stii daca ai oferit sau daca poti oferi... e atat de usor sa te crezi omul corect... omul drept... omul asumat... dar chiar oare esti ceea ce pretinzi ca esti? E departe de noi acea realitate in care fiecare incearca sa-si creeze un sistem de valori si sa si lupte pentru mentinerea lui... e departe de noi acel timp in care oamenii nu numai ca vor invata ce e respectul, dar vor oferi respect celor din jur... nu numai ca vor sti ce e toleranta, dar ii vor tolera pe ceilalti... pentru ca definitiile acestor valori umane sunt atat de clar exprimate in dictionare incat aproape ca le intelege oricine... i

Au inflorit papadiile... banuti aurii presarati peste verdele crud al ierbii... acusi vor deveni puf risipit in adierea vantului zburdalnic de primavara.... Raze jucause cu priviri iscoditoare pandesc papadiile... sa le fure culoarea si sa o transforme in lumina.... sa incalzeasca sufletele muritorilor... E primavara si se simte... in seninul cerului... in zumzetul albinelor.... in parfumul florilor de liliac... in privirile oamenilor care nu au uitat cum sa traiasca...  Si oamenii zambesc primaverii... zambesc vietii... si isi infrunta destinul, provocandu-l... pentru ca invata de la primavara ca viata este un permanent inceput dupa un mare punct... e doar punct si de la capat...

Ne jucam cand eram copii... un joc pe care-l doream sa continue la nesfarsit... batranul "De-a v-ati ascunselea!"... De cand venea primavara si pana toamna tarziu era imposibil sa nu fie jucat macar o data pe zi... iar vara era nebunie in curtea bunicilor... verisori... prieteni... copii de prin vecini... ore intregi... fara oboseala... fara pauze... fara sa simti macar ca ti-e foame sau sete... si jocul continua... pana tarziu in noapte...   Atunci aveam convingerea ca jocul acesta e doar pentru copii... ca adultilor le este cu desavarsire interzis sa il joace... si m-am inselat doar partial... pentru ca si adultii il joaca... dar e un altfel de joc... care nu aduce veselie, ci tristete... care nu aduce langa prietenii aproape, ci ii indeparteaza... Si jocul nu mai e joc, ci altceva... iar in jurul lui se tese un adevarat labirint de intrigi... temeri... indoieli... "De-a v-ati ascunselea!" se transforma in altceva in momentul in care adolescentii ii t

Oamenii sunt pictati in culori... in  milioane de nuante... ca un curcubeu dupa o ploaie vesela de vara...  Si sunt culori vesele... iar oamenii lor sunt veseli... si impart veselia cu cei din jur...  Si sunt culori calde... iar oamenii lor au sufletul cald si bland ca mangaierea unei raze de soare... Si sunt culori pastelate... iar oamenii lor sunt linistiti si calmi... si transmit seninatate... Si sunt culori dulci... iar oamenii lor sunt "oameni pansament"... oameni de care ai nevoie pentru a te face bine... Si sunt culori  zambitoare... iar oamenii lor sunt oameni care se ridica mai repede atunci cand cad si zambesc necazului... si vad zambetul din spatele lacrimilor..  Si sunt culori triste... iar oamenii lor au uitat de mult sa zambeasca... sa se bucure... sa traiasca... ei se tarasc in tristetea culorii lor...  Si sunt culori mohorate... iar oamenii lor au chipul incruntat... fruntile incretite... si isi accepta  resemnati culoarea... Si sunt culori

Printre crengi inflorite zambeste din nou soarele... timid... neincrezator... dar e un inceput... E un inceput in toate... dar doar pentru cei ce stiu sa se agate de noi sperante... noi sanse... de noi oportunitati... doar pentru cei ce nu abandoneaza lupta... Nimic nu e usor... in fapt, orice lucru, oricat de nesemnificativ ar fi, necesita un oarecare efort din partea noastra... necesita implicare... participare... daruire... pentru ca in final sa ne putem bucura de rezultate... sau de lectii invatate bine...  Oamenii isi doresc un singur lucru... fericire... de fapt, e doar o senzatie produsa in urma obtinerii unei anumite satisfactii... financiare, materiale, relationale... nu auzim insa pe nimeni ca isi doreste echilibru... multumire... impacare... iar acestea sunt etape sau momente ce conduc catre fericire...  pentru ca fericirea se traduce prin fiecare dintre ele... si prin multe altele... Sunt din ce in ce mai putini oameni care ajung sa multumeasca pentru ceea ce au

Intr-o zi cineva te va strange in brate atat de tare incat toate miile de bucatele sparte ale sufletului tau pur si simplu vor forma din nou intregul... Intr-o zi vei putea sa auzi din nou vocea sufletului tau si o vei intelege... iar atunci vei sti ca te-ai regasit... ca esti din nou tu, cel ce ai fost inainte... cel pe care credeai ca l-ai pierdut pentru totdeauna... Intr-o zi vei intelege ca, dincolo de ratiune si de sentimente, exista altceva...  vei intelege ca nu esti doar omul rational si sentimental... ca esti mai mult de atat... esti o imbinare perfecta de ratiune si simtire... de comun si inedit... de prea simplu si complex... de nesemnificativ si mirific... Intr-o zi te vei afla exact in locul in care trebuie sa fii la momentul exact la care trebuie sa fii... si atunci vei vedea oportunitatea de a fi pe deplin tu... fara masca... fara rol... fara artificii...

Si ploua... isi plange primavara neimplinirea... plange de ciuda pentru ca a invatat ce e neputinta... si varsa... varsa potop de lacrimi peste lume... Ploua... picaturi mari spala chipul florilor... chipul oamenilor... curata durerea si o duce departe... in lumea ingerilor blajini... ploua si e binecuvantare... Perdea de lacrimi uneste acum cerul cu pamantul... si picaturi mari, perfect rotunde, se sparg cu un clinchet surd de flori... de pomi... de pamant... e ca si cum le-ar striga intr-o alta limba, necunoscuta vreunui pamantean, "Desteptarea! E timpul pentru...  zambete!" O primavara plangacioasa care asteapta sa zambeasca...  zambete insorite culese din parfumul florilor de liliac...

Uneori nu mai exista o data viitoare... pentru ca e doar "acum sau niciodata"... si ce ne mai ramane de facut?... fie ne asumam riscul, fie ne acceptam lasitatea... si asta e... Uneori nu mai exista posibilitatea de a primi o pauza... pentru a intelege... pentru a analiza... pentru a accepta... pur si simplu ni se cere sa analizam... sa intelegem... sa acceptam din mers... dar, cel mai adesea, ni se impune doar sa acceptam si atat... Uneori nu mai primim "a doua sansa"... deci nu ne ramane nimic altceva de facut decat sa facem tot ce e posibil pentru a nu esua in aceasta singura sansa pe care o avem... si, daca ne dorim ceva atat de mult, nici nu ar mai fi nevoie de o alta sansa...  Uneori e nevoie doar sa fim noi si atat... iar atunci ne simtim cel mai bine... pentru ca nu ni se impune sa jucam roluri... sa purtam masti... sa fim altceva decat ceea ce simtim ca trebuie sa fim...

La sfarsit nu regretam decat sansele ratate... sanse pe care le-am scapat printre degete... sanse pe care nu le-am privit ca sanse, ci ca pe noi obligatii... sanse despre care atunci nu am stiut ca sunt sanse... La sfarsit nu regretam decat relatiile pe care ne-a fost teama sa le avem... relatiile de care am fugit fara ca macar sa le dam o sansa... relatiile care ne-au ingrozit pentru ca nu ne-am putut explica logic intensitatea sentimentelor... La sfarsit nu regretam decat deciziile pe care nu le-am putut lua la timp... decizii pentru care am asteptat prea mult pentru ca am fost macinati de indoiala... am fost neincrezatori in propriile forte...  decizii pe care le-am amanat pana in momentul in care deja era prea tarziu pentru a mai putea schimba ceva...   La sfarsit vom fi doar noi cu indoielile... regretele... temerile noastre... vom fi doar noi constienti de faptul ca nimic nu va mai putea fi schimbat...

Aud din ce in ce mai des in jur oameni ce se plang ca nu mai regasesc la semenii lor anumite valori... ca a disparut corectitudinea... responsabilitatea... sinceritatea... credinta... increderea... si sunt convinsa ca au absoluta dreptate... pana la un punct... oare ei insisi detin toate aceste valori sau doar isi doresc ca altii sa le manifeste in relatie cu ei?...  Din pacate, raspunsul la aceasta intrebare nu il stiu... poate doar il inutuiesc... si ma intreb daca nu cumva, din dorinta de a acumula cat mai multe informatii, de a sti cat mai mult, de a deveni cat mai bine pregatiti profesional, ne transformam in roboti... ne robotizam, interzicandu-ne sa mai intelegem... sa mai simtim... sa mai privim in jur... sa empatizam... sa acceptam... sa toleram...  Unde ne sunt valorile?... unde se ascunde acel sistem de valori pe care se presupune ca fiecare dintre noi l-a primit de la parinti si l-a dezvoltat pe parcursul vietii?... de ce invatam ce este toleranta daca nu suntem tole

E primavara... si ma joc cu un gand si o raza de soare... e un joc de-o clipa ce mi-as dori sa dureze o vesnicie... joc cu raze de primavara...  Ma joc si zambesc... iar zambetul meu se impleteste cumplit de perfect cu zambetul tau si dispar impreuna purtate de o adiere de vant... doua zambete... doua ganduri... aproape perfecte... dispar tinandu-se de mana... Ploua cu  petale peste primavara... petale de flori de zarzar si de corcodus... si pulbere de soare coboara dinspre cer ca sa ne incalzeasca pe noi... si sa ne insenineze chipurile... sa le smulga zambete si sa le duca departe... spre cer... intr-o calatorie catre lumea ingerilor... E primavara si raze jucause se strecoara alene printre  gene ca sa-mi fure un gand de-o clipa si sa-l poarte departe... pentru a-l impleti cu mii de alte ganduri de primavara...

E ascunsa atata frumusete si gingasie in simplitatea unei singure flori incat stai si te intrebi cum de Creatorul a reusit sa intruchipeze perfectiunea ... atat de simplu... atat de perfect... Inca mai e primavara... inca mai miroase in aer a zambila si flori de corcodus... inca mai zumzaie albinele abia trezite din lungul somn de iarna... si asta pentru cei care au timp sa realizeze... ca inca mai e primavara... In goana nebuna prin viata uitam sa ne bucuram de perfectiune... perfectiunea naturii care ne inconjoara... si care ne-a vrut sa-i fim stapani... am o oarecare indoiala ca noi am stapani natura si ca, de fapt, ea este cea care ne tolereaza pe noi...  As vrea sa cred ca inca mai avem timp sa ne bucuram de frumusetea unei flori, de ciripitul galagios al pasarilor, de rasul molipsitor al unui copil...  As vrea sa cred ca nu ne petrecem zilele doar intre peretii anosti ai cladirilor unde ne avem job-urile...  As vrea sa cred ca nu lasam macar o zi sa treaca fara sa ad

Unii oameni te vor aprecia atat timp cat te incadrezi in parametrii lor... nu te teme sa-i dezamagesti...  Unii oameni te vor iubi atat timp cat vor avea nevoie de iubirea ta... nu te teme sa le refuzi iubirea... Unii oameni te vor chema atat timp cat au nevoie de ajutorul tau... nu te teme sa nu  le raspunzi... Unii oameni  te vor auzi atat timp cat au nevoie sa fie ascultati... nu te teme sa devii mut in preajma lor... Dar vor fi si oameni care te vor aprecia... te vor iubi... te vor chema... te vor auzi pentru ca pur si simplu te vor aproape... te vor pe tine... pentru ca esti tu...

Imi plac oamenii care au un sens al individualitatii lor... oameni originali care aleg sa se dezvolte... sa devina mai buni.. oameni care stiu sa-si depaseasca limitele... Imi plac oamenii care nu accepta limitele  care le sunt impuse de ceilalti... de societate... care privesc dincolo de potentialul descoperit spre cel ce urmeaza sa li se dezvaluie... Imi plac oamenii care nu abandoneaza un vis in care cred... oamenii care nu sunt influentabili... oamenii care lupta pana la capat si dincolo de el pentru o credinta... pentru un ideal... pentru ei... Imi plac oamenii imperfecti... care sunt constienti de imperfectiunile lor si nu le pasa... care nu incearca sa fie perfecti sau sa para perfecti pentru ca asa "da bine"... Imi plac oamenii expresivi... pentru ca ei nu simt nevoia sa isi ascunda trairile in spatele mastilor... pentru ca nu le pasa ce crede altul despre ei... pur si simplu sunt ei deoarece isi permit sa fie ei...  si isi asuma asta... Imi plac oamenii

Uneori ii indepartam pe oamenii dragi doar pentru ca simtim nevoia ca ei sa ne aduca mai aproape... si asta pentru ca ceea ce avem acum nu ne multumeste... e prea putin fata de ceea ce avem noi nevoie... si atunci riscam... Riscam pentru ca, respingandu-i, nu facem nimic altceva decat sa ne asumam riscul de a-i indeparta pentru totdeauna... dar nevoia noastra... egoist manifestata... se pare ca trece peste nevoia celuilalt... deoarece nu ia in considerare faptul ca, poate exact in acel moment cand noi ne dorim ceva, omul de langa noi sa-si doreasca si el exact acelasi lucru... si, niciunul dintre noi nu poate sa ofere intrucat asteapta sa i se ofere... e trist pentru ca niciunul nu poate sa il apropie pe celalalt astfel incat sa simta acea securitate afectiva de care cu totii avem atata nevoie in anumite momente de viata... si doar asteapta... Atunci cand simti nevoia de mai mult decat primesti nu e nevoie decat sa oferi exact ceea ce iti doresti sa primesti... si poate mai mult

Vine un moment in viata noatra cand  realizam ca ne-au crescut aripi si ca ne aflam deja in zbor lin spre indeplinirea unui vis... vis inceput demult... ca un "A fost odata ca niciodata..."... vis abandonat parca prea devreme pentru ca nu mai credeam in el... pentru ca ne-am retezat aripile si le-am lasat deoparte ca sa nu mai poata visa... Am primit o lectie, chiar daca uneori uitam esentialul din aceasta lectie de viata... am invatat ca visele nu trebuie abandonate niciodata... nu trebuie uitate intr-un sertar al sufletului nostru peste care timpul sa-si astearna praful...  Visele trebuie sa devina realitate... pentru ca nimic nu e mai frumos in viata decat un vis dus la indeplinire... e o realitate a noastra care ne place pentru ca ne reflecta pe noi... ne lasa sa ne oglindim in vis ca intr-o oglinda magica ce ne arata motivele pentru care ar trebui sa ne apreciem mai mult... sa ne valorizam mai mult... sa ne construim pe noi in jurul propriilor noastre vise ... N