Un inger pazitor

   Noi, pamantenii, suntem atat de naivi incat ne consideram nemuritori... nici macar nu observam cand, rand pe rand, dispar dintre noi oameni pentru a se ridica la cer  printre ingeri... ne purtam de parca am trai vesnic si nici nu simtim ca zilele trec, numarate, si din viata dispar anii rand pe rand...

   Dar, in momentul in care se ridica la ingeri o fiinta draga, constientizam ca suntem doar trecatori prin viata aceasta si ca avem o sansa unica de a spune la timpul potrivit ceea ce simtim, ceea ce gandim, fara sa ne ascundem dupa cuvinte atent alese..... pentru ca, de cele mai multe ori, cuvintele mascheaza adevaratele sentimente si ne trezim ca am ratat momente de a le impartasi... intotdeauna consideram ca mai este timp... ca inca nu e momentul... ca si maine e o zi... dar poate ca acel maine pentru care tot amanam  ne va rapi fiinta draga si, odata cu ea,  sansa de a spune ceea ce simtim privind-o in ochi.

    As vrea sa pot sa-mi iert ezitarea... as vrea sa-mi iert amanarea... dar nu pot, desi au trecut ani... nu pot sa imi iert faptul ca am tacut, lasand tacerea sa vorbeasca in locul meu... dar stiu ca acolo sus, printre stele, e un inger care va avea intotdeauna grija de mine...