O lume care tipa

    Am uitat sa mai vorbim normal... am uitat sa pastram un ton al vocii scazut... am ajuns sa tipam cuvintele... de parca toata lumea a dezvoltat brusc o problema de auz... suntem o generatie de hipoacuzici... si crestem la randul nostru alte generatii de hipoacuzici... pentru ca am uitat soaptele... am uitat sa mai vorbim normal... avem impresia ca numai tipand vom fi auziti si, mai mult, vom fi intelesi... tipete... multe tipete...
     Adultii tipa... copiii ii imita... perfect... uneori chiar ii si depasesc ca intensitate... ca volum... pentru ca invata sa tipe... pentru ca in viata castiga doar cel ce tipa mai tare... pentru ca tipatul inseamna ascultare...supunere... putere...
   Si, paradoxal, tipatul ni se pare normalitate... daca cineva foloseste soapta... un ton al vocii scazut... consideram ca este o problema... ajungem sa credem ca mesajul nu mai ajunge intreg la noi... ca se pierde printre soapte... ca soaptele il distorsioneaza... si atunci urlam cuvintele... pentru ca suna mai bine... pentru ca  suna la fel ca ale celorlalti... cand vom inceta sa mai tipam cuvintele, atunci vom sopti normalitatea.... cand vom inceta sa mai tipam, atunci vom intelege importanta soaptei... e altceva... e o comunicare altfel... e pur si simplu intrarea intr-o lume de basm unde vorbele sunt rostite in soapta ca sa pastreze taina pana la final.