Clopote de sticla

Am intalnit astazi o fata...abia a implinit 12 ani, practic e un copil, dar atata maturitate cuprinde in sufletul ei micut incat un moment am avut impresia ca vorbesc cu un adult profund marcat de incercarile vietii.

Am privit in ochii ei mari si am gasit suferinta si neputinta...mi-a spus ca e dezamagita de viata, de oameni. A ales drept singura cale de scapare autoizolarea...de tot si de toate. S-a ascuns sub clopotul ei de sticla si refuza sa ii lase pe ceilalti sa se apropie de ea, refuza sa ii lase sa o cunoasca...si nu pentru ca nu ar fi incercat sa fie ca toti ceilalti de varsta ei, sa rada, sa se distreze, sa sara intr-un picior, sa fie fericita...., ci pentru ca fiecare incercare a dezamagit-o, a ranit-o si a determinat-o sa se retraga pentru a-si ingriji ranile sufletului. Acum nu mai vrea nimic...se uita la mine si se intreaba "Pentru ce?". Nu e o intrebare de la care ar astepta un raspuns, pur si simplu nu mai cauta raspunsuri...accepta si se izoleaza.
Imi spune intr-un moment de tainica destainuire ca a invatat demult ca nu poti avea incredere in ceilalti, ca ei iti fura secretele si se folosesc de ele ca sa te atace...si fac asta pentru ca numai asa pot sa se simta superiori.  Acum nu mai vorbeste cu nimeni, nu mai impartaseste cu nimeni momentele triste sau cele frumoase din viata sa si spune ca doar asa se simte in siguranta.
Cu totii ne ascundem la un moment dat in viata sub clopote de sticla deoarece avem nevoie de timp sa ne regasim, sa invatam sa ne iubim pe noi mai mult decat am iubit pe celalalt. Dar oare e bine sa ridicam in jurul nostru ziduri? Oare vom putea sparge aceste ziduri la fel de usor cum le-am ridicat pentru a putea evada in lumea reala ce se intinde dincolo de zidurile noastre?