Ina Stan

Traim... iubim... murim intr-o cusca invadata de minciuni... am invatat sa raspundem minciunii cu minciuni... am invatat sa facem jocurile minciunii... sa trisam pentru a castiga orice... si trisam in afaceri  pentru a castiga bani...si trisam in iubire pentru a castiga sanse cu alte "iubiri"... si trisam in oglinda pentru a castiga imagine... Ne insusim minciunile lumii despre orice... despre oricine... despre noi...  si parca minciunile suna mai bine decat adevarul... arata mai bine decat adevarul... imbraca mai bine decat adevarul... Cumparam minciuni frumos ambalate... vindem la randul nostru minciuni... pentru ca asta se cere... pentru ca asta se vrea... pentru ca ne place sa ne mintim singuri...  Oglinzile care arata adevarul sunt deformate... sunt expirate... sunt gresite din fabricate... si ne oglindim in parerea altora... ne modelam dupa chipul si asemanarea altora... ne formam dupa minciunile vandute de altii... ne deformam... Insa nu avem nevoie de oglin

Imi amintesc de o poveste citita in copilarie... de un dialog intre un bunic si nepotii sai... un dialog in care apar toate intrebarile copilariei... "- Si cocorii unde se duc cand se duc? / -In tara cocorilor.../ - In tara cocorilor?/ -Da "...  Cred ca fiecare dintre noi a trait o astfel de poveste... ca si copil... dar ca adult?! Ca adulti ne urmareste o altfel de intrebare... pe care nu o adresam nimanui cat suntem copii... o intrebare aparent fara raspuns... "- Dar iubirile unde se duc cand se duc? ... In tara iubirilor? " Oare exista o tara a iubirilor?... o tara unde iubirile pleaca pentru a se regandi... a se reconfigura... ?... si, daca pleaca, se mai intorc inapoi?... sau raman pierdute pentru totdeauna?...  Cred ca, odata plecate, iubirile nu se mai intorc inapoi... raman pierdute... pentru un timp... pentru totdeauna... pentru o vesnicie... pentru fiecare dintre noi apare insa o alta iubire... fie renascuta dintr-o iubire pierduta... fie o iubi

Inca de mici suntem invatati ce este responsabilitatea... dar unii nu vor invata lectia aceasta cu adevarat niciodata... fie pentru ca nu vor... fie pentru ca nu pot... pentru ca e prea greu sa fii responsabil pentru tot ceea ce faci... ce spui... ce traiesti... ce simti... e mult prea greu... pentru unii... e mult prea greu... Responsabilitatea se invata... in timp... ne trebuie ani sa constientizam ca noi suntem singurii responsabili pentru succesul sau insuccesul nostru... pentru viata frumoasa sau mai putin frumoasa pe care o traim...  Devenim responsabili abia in momentul in care constientizam ca nu e nimeni vinovat de ceea ce ni se intampla in afara de noi... ca nu e nimeni responsabil de ceea ce facem in afara de noi... ca nu e nimeni vinovat de ceea ce spunem in afara de noi... iar odata ce facem ceva trebuie sa ne asumam si consecintele faptelor noastre... iar odata ce spunem ceva trebuie sa ne asumam si consecintele vorbelor noastre... Suntem responsabili de bucuria

Am gresit atunci cand am lasat ratiunea sa-mi judece sentimentele... pentru ca judecata a fost prea aspra... prea dura...  iar sentimentele au fost ingenuncheate... si pedepsite... aproape pe nedrept... Am gresit atunci cand am fugit de sentimente in cautarea ratiunii... pentru ca ratiunea a incercat sa anuleze sentimente... si a reusit... pentru ca am lasat-o... pentru ca i-am permis...  Am gresit cand am crezut ca pot repara ceea ce ratiunea a stricat... ca pot vindeca sentimente ranite... dar m-am inselat... nu poti bandaja un sentiment... el va ramane ranit pentru totdeauna... Am gresit cand am incercat sa fug de sentimente si sa-mi motivez fuga apeland la ratiune... pentru ca explicatiile oferite au fost false... incoerente... incorecte... Ratiune si sentimente...  cred ca intodeauna va exista un razboi deschis intre cele doua... depinde de fiecare dintre noi spre ce directie vom  alege sa pornim...

Tacerea nu se aude... se traieste... se simte... asa cum se simt picaturile de ploaie ce-ti brazdeaza chipul... dar oare nu cumva sunt lacrimi? Tacerea doare... e suferinta pentru cei ce asteapta un raspuns... o reactie... pentru cei ce depind de o emotie... pentru cei ce se cauta... Alunecam prin viata in  tacere... aproape muti in fata provocarii... traim tacerea si stim sa o oferim... la fel de simplu, de elegant...aproape firesc... pentru ca acum face parte din noi... din fiinta noastra.... pentru ca  tacerea suntem noi... Intr-o lume plina de zgomote surde noi suntem tacerea... pentru ca am invatat sa ne intelegem in tacere...   

Iubirea autentica... cine-i simte lipsa?... cred ca prea putini realizeaza ca ceea ce traiesc nu se numeste iubire autentica... ci iubire surogat... iar, in momentul in care constientizeaza, relatia lor moare... se stinge subit... fara explicatii... fara raspunsuri... fara cuvinte... sau se taraste... se chinuie... indura... suporta.... Intr-o societate care nu are timp sa se cunoasca... sa se accepte... sa se iubeasca... cum oare putem avea credinta ca ne putem cunoaste... ca ne putem accepta... ca ne putem iubi... ???... cum oare putem sti ce e iubirea din moment ce traim iubiri surogat...?... cum oare putem recunoaste iubirea autentica daca nu avem o reprezentare a ei?... si nu e valabil aici modul in care este descrisa iubirea autentica  in atatea mii de cuvinte perfecte de celebri scriitori... pentru ca iubirea e personala si individuala... Cum se simte iubirea autentica?... cu fluturasi sau fara?... cu mii de dorinte sau doar cu una singura?...  cu lacrimi de dor sau doar

Oare daca as plange, ai veni sa-mi stergi lacrima?... probabil ca nu... mi-ai cere sa imi ascund lacrimile... oamenii puternici nu plang!... si atunci as plange in suflet... Oare daca as rade, ai rade cu mine?... probabil ca nu... mi-ai cere sa imi stapanesc rasul... oamenii puternici nu rad in hohote!... pot sa se controleze!... si atunci as rade din suflet... Oare daca as tipa, ai tipa cu mine?... probabil ca nu... mi-ai cere sa tac... oamenii puternici stiu sa taca... si atunci as tipa cu tot sufletul... Oare daca as strica ceva, m-ai ajuta sa repar?... probabil ca nu... mi-ai cere sa repar singura totul... iar daca nu voi putea, mi-ai cere sa traiesc cu neputinta... si atunci nu ti-as mai raspunde... nici cu lacrima... nici cu rasul... nici cu tipatul... cu nimic... 

Cu cat oferi mai multe sanse cuiva, cu atat te va respecta mai putin... pentru ca va incepe sa ignore tot ceea ce ati stabilit inca de la inceput... si asta deoarece stie ca o alta sansa il/o va astepta intotdeauna... ca, indiferent de ceea ce va face sau va spune, nu vei inceta sa ii mai oferi inca o sansa... si inca una... si inca una... la nesfarsit... nu se va teme ca te va pierde pentru ca stie ca nu vei pleca... nu iti vei intoarce spatele... vei ramane acolo... mereu alaturi... indiferent de situatie... pentru ca are incredere... pentru ca iti cunoaste sentimentele... pentru ca te cunoaste... Se va simti confortabil stiind ca depinde doar de iertarea ta  si este convins/a ca va obtine iertarea in orice situatie... si are dreptate... o va obtine intotdeauna... ceea ce nu stie insa este ca nu vei accepta niciodata lipsa de respect...  respect pe care stii ca il meriti atat timp cat il oferi...

Sa nu renunti niciodata la un om care ar renunta la tot pentru tine!... sa  nu renunti sub nicio forma... cu niciun chip... pentru ca ar insemna sa renunti la tine, renuntand la voi ... sa  renunti la singura parte din viata ta care merita traita pana la capat... sa  renunti la singurul om care te stie... te intelege... te apreciaza... te respecta... te accepta asa cum esti tu... si stim amandoi ca nu esti pefectiunea intruchipata...  Sa nu renunti niciodata la un om care a fost intotdeauna alaturi de tine... care nu te-a abandonat niciodata... care nu a abandonat niciodata ideea de a fi impreuna pentru totdeauna... pentru ca asta ar insemna sa iti refuzi fericirea... si stim amandoi cati oameni alearga dupa fericire in viata asta si nu o ating niciodata... Sa nu renunti niciodata la un om pentru care reprezinti centrul universului sau... pentru ca ai fost cel mai norocos om de pe pamant daca ai intalnit un astfel de om... si, poate, ca nu realizezi acum asta, dar s-ar putea sa

Se intampla sa alunecam in capcanele trecutului, desi unicul nostru scop este sa privim doar spre viitor... oare de ce?... poate pentru ca trecutul inca nu si-a incheiat toate socotelile cu noi... poate pentru ca noi am intors spatele trecutului fara explicatii... fara scuze... fara iertare... poate pentru ca trecutul nu ramane niciodata trecut... poate se reactiveaza mereu in prezent... poate este unicul mod de a accesa viitorul... Este cert ca unii dintre noi raman agatati de trecut... traiesc in trecut... se hranesc cu amintiri... se scuza prin regrete...   Este cert ca unii dintre noi incearca sa scape de trecut... se tem ca nu cumva trecutul sa-si intinda tentaculele si in prezent si sa-l murdareasca... sa-l paralizeze.... sa-l distruga.... si de aceea il reneaga... Este cert ca unii dintre noi se lupta cu prezentul pentru a scapa de trecut... lupta imposibila... dusa de forte inegale... cu arme invizibile... lupta pierduta dinainte de a incepe... Este cert ca noi avem

Si, daca s-ar opri o clipa sa-i mangaie parul nins si sa-i ia tristetea doar cu atingerea sa, oare va mai fi fericire? Si, daca s-ar privi un moment si ar patrunde cu mintea in taina sufletului sau, oare ar gasi puterea de a ierta? Si, daca s-ar pierde cu privirea in golul dintre ei, oare s-ar mai regasi? Si, daca dincolo de golul din suflet ar fi  doar pustiul, oare  vor mai  putea umple abisul?  Si, daca fericirea ar insemna sa atinga, sa ierte, sa cuprinda,  oare ar putea sa o inteleaga?

Sunt momente in viata care ai dori sa se repete la nesfarsit... dar sunt  momente care simti ca nu iti apartin... momente care parca nu ti se potrivesc tie... momente care par  rupte din viata altcuiva si lipite prost de viata ta... de tine... Sunt oameni in viata de care nu ai vrea sa te desparti niciodata... oameni care te intregesc... te completeaza... care te fac sa fii tu... sa te simti tu... sa fii exact ceea ce esti... dar sunt si oameni care iti stirbesc intregul... care iti ciopartesc aiurea sufletul... care iti rapesc zambetul doar pentru ca ei sa poata sa zambeasca... sa simta... sa fie.... Sunt amintiri... dar sunt si regrete... sunt bucati din sufletul vostru... sunt farame ale fiintei voastre... si, oricat de mult ati incerca sa va pierdeti de amintiri, ele sunt tot ceea ce aveti nevoie pentru a fi exact ceea ce sunteti...  Prin ceata timpului cautam mereu momente frumoase... momente incarcate de emotie... clipe de suflet... pentru ca nu cumva  sa  ratacim drumul

Viata e o calatorie... cu multe bagaje... cu multe statii... cu multe cunostinte... cu oameni dragi... cu fiinte iubite... cu de toate... Oamenii din calatoria noastra...  sunt oamenii care ne-au insotit intre anumite statii... si nu am fost singuri... si nu au fost singuri... La unii oameni nu ne vom mai gandi niciodata... raman pierduti pentru totdeauna intr-un moment din viata... Ne vom intreba la un moment dat ce s-a intamplat cu anumiti oameni pe care i-am intalnit ... dar va fi doar o intrebare care, poate, nu va mai primi raspuns... dar nu va conta... Ne vom intreba daca unii oameni pe care i-am cunoscut se mai gandesc la noi... daca mai insemnam ceva pentru ei... sau daca am insemnat ceva pentru ei... dar intrebarea va ramane fara raspuns... Si mai sunt si acei oameni la care nu  dorim sa ne mai gandim vreodata... dar totusi o facem... pentru ca au ramas prinsi intre gandurile noastre...  Oameni si o viata... oameni si o calatorie... avem nevoie unii de altii pen

E iarna afara... si ninge din nou... se acopera brazii cu spuma de lapte... si e poveste... O poveste de iarna cu zane de zapada si feti-frumosi de gheata... o poveste de iarna adevarata... Coboara din cer pe aripi de vant, rand pe rand, fulgii... sunt cuminti in zborul lor lin spre pamant... e un ultim zbor spre finalul calatoriei... e sfarsit in imbratisarea rece a realitatii... Covor de zapada tesut din mii de fulgi ne acopera... si ne pierdem in multimea de mii si mii de oameni, precum se pierd fulgii printre mii si mii de alti fulgi la fel... pentru ca, de acolo de sus, toata lumea e la fel... toti oamenii sunt la fel... nimic nu ii deosebeste... doar amprenta pe care o lasa in trecerea lor e altfel... doar chipul lor e altfel... si atat... Suntem la fel... fulgi ratacitori prin lume... in permanenta zbatere pentru o viata mai buna... pentru o altfel de viata... pentru un loc mai bun din care sa ne pregatim pentru finalul calatoriei...

Pot sa ma opresc o clipa si sa-i fur vietii un suras... si apoi sa fug mai departe... ca sa nu imi ia surasul inapoi...  Pot sa ma opresc o clipa si sa ii fur sortii o sansa... si apoi sa fug mai departe... ca nu ma ajunga soarta si sa-si ceara sansa inapoi... Pot sa ma opresc o clipa si sa-ti iau  de pe frunte un gand... si apoi sa fug... ca sa nu te ajunga gandul.... Pot sa ma opresc o clipa si sa iti pun pe buze un zambet... si apoi sa fug... ca nu ma razgandesc si sa-ti iau zambetul cu mine... Pot sa ma opresc o clipa si sa te ajut sa repari ce am stricat... si apoi nu am sa mai fug... pentru ca stiu ca nu am mai putea zambi... pentru o clipa... sau pentru totdeauna... iar cand zambim impreuna putem sa atingem cerul... doar cu un zambet...

Daca  ma pierd in gandurile tale ma vei gasi?... dar, daca ma ascund bine, stii pe unde sa ma cauti?... oare nu ma vei lasa sa ratacesc printre ganduri... ... fara sa ma gasesti... fara sa-ti pese... fara sa stii ce caut... ce vreau... ce doresc... Imi place sa ratacesc printre gandurile tale... dar cel mai mult imi place cand ma gasesti... cand ma prinzi... cand imi prinzi gandul... cand iti dai seama ca gandim la fel... si-mi spui in soapta asta... ca sa nu distrugi clipa... sa nu strivesti adevarul... si sa nu mai ramana nimic... Ne agatam de ganduri... si de clipe... si de adevar... ne agatam de tot ceea ce ne aminteste de noi... de amintiri de o clipa...  Cautam prin ganduri... ne cautam pe noi... pentru a gasi ceea ce am pierdut... amintiri de o clipa...

Ce culoare are nedreptatea? Cum se simte minciuna? Ce textura are tradarea? Ce gust are egoismul? Ce-i lipseste indiferentei? Ce miros are prostia? Sunt doar cateva intrebari... dar cine sta sa numere raspunsurile?!... si, chiar daca s-ar gasi cineva dispus sa o faca, i-ar trebui o vesnicie pentru a numara...  Sunt atatea culori... sunt atatea sentimente... atatea texturi... atatea gusturi si mirosuri... si esente... si atatea cuvinte care nu pot sa le cuprinda pe toate... pentru ca tot ce e uman e limitat... pentru ca noi suntem limitati in a intelege... in a vedea... in a simti... pentru ca noi ne impunem limite... noua si celorlalti... iar altii ne impun limite... din rautate... din invidie... din egoism... din lasitate... din lipsa de verticalitate... dar depinde numai de noi daca vom accepta limitele... limitele noastre sau ale celorlalti... 

"Adevarul doare!"... auzim mereu aceasta explicatie data de cei care aleg cale minciunii... de parca minciuna ar oferi bezele! Nu, adevarul nu doare... adevarul defineste oameni... le subliniaza caracterul... ii inalta... ii ridica deasupra tuturor si le confera acea aura... de parca ar sta de vorba cu ingerii...  Minciuna ustura... raneste... spinteca... distruge... raneste sentimente si le transforma... spinteca iubirea si o transforma in ura sau indiferenta... distruge oameni si relatia lor... raneste si pietrifica inimi...  Nu cred ca exista om care sa nu fi fost mintit macar o data in viata... sau care sa nu fi mintit... si spun asta pentru ca traim intr-o societate care promoveaza minciuna... care ascunde adevarul in cele mai tainice locuri si se supara cand acesta razbate si iese la iveala... o societate care ne minte si care ne invata cum sa mintim ... sau sa ne mintim... Am fost mintita... si nu o data, ci de multe ori... de oameni care nu au contat sau ca

Ninge iarna... ninge cu farame de suflet... si se asterne intindere alba peste noi... sa ne acopere si sa ne incalzeasca... sa ne bucure... Ninge... perdea de fulgi se tese intre cer si pamant... si se asaza... pe obraji... pe ochi... pe frunte... atingere fina... sa nu ne fure gandurile...  Ninge si se asterne... sub picioare strivim fulgi de zapada... strivim farame de suflet... si trecem nepasatori peste toate... si le naruim minunea... Ninge... si zbor de fulg pribeag se inlatuie peste noi... si se asaza sa ne sopteasca la o ureche o taina... e taina mea si a ta... e taina noastra... e o taina de iarna...

Picaturi de suflet... desprinse din lacrimile ingerilor si trimise in dar spre pamant... sa le primim si sa oferim mai departe... doar celor ce au nevoie... doar celor ce stiu sa se roage... cu sufletul... Minuni adanc incatusate in soapte... puritate oglindita in lacrimi ce se preling usor pe obraji si se inoada in sarut pe buze... soapta si sarut de lacrima... Inger si demon... soapta si sarut... lacrimi impletite si picaturi de suflet... avem nevoie de toate pentru a simti ca traim intr-o lume care a incetat sa mai traiasca... intr-o lume care se taraste... intr-o lume care ne condamna sentimentele... intr-o lume care ne vrea doar etichete...

Cuvinte ascutite... ce taie adanc suflete si ucid sentimente... trasforma oameni... le auzim oriunde si oricand... dar nu facem nimic... de ce? Cuvinte aruncate... ce judeca  si eticheteaza... ce izoleaza... ce ucid sentimente si transforma oameni... le auzim oriunde si oricand... dar nu facem nimic... pentru ce? Cuvinte goale... ce suna fals... ce nu-si au locul... ce nu isi gasesc rostul... ce ucid sentimente si transforma oameni... le auzim oriunde si oricand... dar nu facem nimic... de ce? Cuvinte oarbe... fara sens... fara logica... fara emotie... ce ucid sentimente si transforma oameni... le auzim oriunde si oricand... dar nu facem nimic... pentru ce?

Nu e normal... sa stii ca ai dreptate... sa incerci sa dovesti acest lucru cu toata fiinta ta... si sa nu fii lasat sa o faci tocmai pentru ca si ceilalti stiu ca tu ai dreptate... Nu e normal... sa ti se interzica sa iti spui punctul de vedere... sa ti se ceara sa taci... sa ti se impuna tacerea... doar pentru ca tot ceea ce ai tu de spus deranjeaza pe altii... iar ei nu trebuie sa fie deranjati... Nu e normal... sa accepti parerea altora... sa impartasesti cu ei aceleasi idei... sa fii de acord cu tot ceea ce spun si fac... doar pentru ca ei sunt cei care dicteaza... care hotarasc... care decid inclusiv pentru tine...  Nu e normal... sa ai ceva de spus si sa taci... sa inghiti orice aberatie... doar pentru ca altii considera ca numai ei au dreptul sa vorbeasca... pentru ca vorbele lor suna mai puternic decat ale tale... au mai mult inteles decat vorbele tale...  Nu e normal... sa taci si sa accepti... sa taci si sa suporti... sa taci si sa uiti... pentru ca toate acestea n

Purtam in suflet si in priviri amprenta altor oameni... oameni ai trecutului sau oameni din prezent... iar ei isi pun pecetea, chiar si fara voia noastra, pe tot ceea ce insemnam noi... pe tot ceea ce incercam sa fim... pe tot ce inseamna vis pentru noi...  Amprente... fire invizibile ce ne leaga de trecut... panze fin tesute in jurul devenirii noastre... si, oricat am incercat sa evadam din stransoarea lor, simtim ca ne strang mai mult cu fiecare incercare... cu fiecare tentativa... cu fiecare gest... pentru ca apartinem lor... suntem produsul actiunii lor... suntem parte inseparabila dintr-un tot...  Nu ne putem redefini pentru ca tot ceea ce suntem face parte deja din definirea noastra... nu putem renunta la tot ceea ce a fost pentru ca ar insemna sa renuntam la o parte din noi... nu putem sa devenim amnezici pentru ca ne-am nega punctul de plecare... iar acesta reprezinta centrul devenirii noastre ulterioare... suntem aici pentru ca am plecat de acolo... iar tot ce am adunat

Uneori, aproape imperceptibil, trecutul incearca sa ne invadeze prezentul... si, daca ne opunem, se izbeste cu forta... ne loveste cu putere prezentul in incercarea de a repara ce a fost stricat... de a trai ce nu a fost trait... de a simti ce a fost refuzat... de a rosti ceea ce a ramas nerostit...  Oare de ce trecutul nu ramane trecut? Oare noi suntem cei care lasam intotdeauna portite deschise trecutului? Oare noi chemam trecutul pentru a-l trasforma in prezent? Si chiar de ar fi asa? Trecutul va ramane trecut si nu va putea invada prezentul decat daca ii vom permite asta... iar daca nu am gresit trecutului, cu atat mai putin el ne va invada prezentul... si asta pentru ca trecutul fara umbre se continua in prezent si se proiecteaza in viitor.

Ger... si lacrimi inghetate... sirag de perle pe obraji... pentru cine?...  M-a primit cu o imbratisare rece si cu un sarut de gheata...  pe frunte... pe obraji... si m-a aruncat deodata in valtoarea strazii... ger cumplit.... Pasesc incet... cu teama... pe trotuarul de sticla... un pas... si inca unul... cu priviri atent infipte in gheata ce se intinde sub picioarele mele...  E ger... si e zapada... si e soare... e  iarna... si simt furia gerului... dar si caldura soarelui... si vad puritatea zapezii... dar simt raceala ghetii... si inteleg... si astept... astept sa ma lipesc de o fereastra si sa admir iarna... la adapost de furia gerului...

Sunt atatea dorinte de implinit... dar oare mai este timp? Sunt atatea lucruri ce ar trebui reparate... dar oare se mai poate? Sunt atatea cuvinte frumoase ce au ramas nespuse... dar oare se mai pot spune? Sunt atatea imagini ce mi-au ramas in minte... dar oare nu vor fi uitate? Sunt atatea amintiri frumoase... dar oare  timpul nu le va rapi? Sunt atatia oameni adevarati in jurul meu... dar oare voi putea sa-i recunosc pe toti? Sunt atatea vise frumoase... dar oare toate vor deveni realitate?    

Imi plec capul in fata vantului dusman pentru a nu-i primi biciuirea... pentru a nu-i lasa biciul de gheata sa imi brazdeze chipul si sa mi-l transforme... in altceva...  Vantul cu respiratia de gheata  e singurul in fata caruia capul meu se pleaca acum... dar trec prin el si-l infrunt... ii infrunt urgia... si-l inving... si atunci cred ca pot invinge orice... orice obstacol ivit in calea visului meu... orice... Pe buze au inghetat petale de trandafiri... sunt rosii... cu spini de gheata... si strang... pana la sange... pentru a zdrobi gheata ce vrea sa patrunda in suflet... In par se joaca acum fulgi de zapada... si se incalcesc si  se ascund... fug din calea crivatului... o goana nebuna pentru supravietuire.... si-i iau cu mine... lacrimi de cristal impletite cu firele de par... podoaba de iarna...

Urme uitate pe zapada... urmele apartin trecutului in goana pasilor spre viitor... pasi grabiti ce fug de ce a fost spre ce va sa vie... Urmele noastre lasa urme adanci in viata celor ce au fost... dar raman doar urme... doar semne pe care doar ei le simt... pe care doar ei le resimt... noi vedem doar spre inainte... in drumul nostru nu este cale de intoarcere... Viata inseamna urme... viata inseamna amprente... amprentele noastre pe viata noastra si a celor din jur... pentru ca viata e o trecere spre altceva.... dar raman urmele... raman amprentele noastre  mai mult sau mai putin definite... mai mult sau mai putin evidente... In trecerea noastra prin viata lasam urme... urme dulci... presarate cu amintiri frumoase... cu sentimente adevarate... dar si urme amare... inundate de lacrimi de suferinta... de durere...   Urme uitate pe zapada.... pasii nostri grabiti sa se intalneasca... si raman amprentele... in minte si in suflet... pentru toata viata... amprente de suflet...

Pentru ca gresesc de atatea ori, ma astept sa ca cineva sa isi dea seama ca am nevoie de ajutor...  dar cine? Pentru ca am tendinta sa abandonez la primul obstacol, ma astept sa fie  cineva care sa ma determine sa continui ... indiferent de rezultat... dar cine? Pentru ca tind sa-i judec pe ceilalti raportandu-i la mine, ma astept sa fie cineva care sa ma atentioneze... dar cine? Pentru ca nu privesc niciodata inapoi, indiferent de cat de multe pierd, as vrea sa fie cineva care sa ma determine sa-mi  intorc privirile intr-acolo...dar cine? Pentru ca reactionez impulsiv si apoi regret vorbe sau fapte, ma astept sa fie cineva care sa imi amane reactia... dar cine? Pentru ca ranesc prin vorbe sau fapte oameni dragi, ma astept ca cineva sa imi aminteasca cat de mult ii iubesc... dar cine? Pentru ca aman momente, pierd totul... chiar inainte de a incepe.... si ma astept ca cineva sa imi spuna ca voi pierde... dar cine? Cine?... nimeni nu poate... nimeni, in afara de mine...

Timpul le rezolva aproape pe toate... ce bine ar fi!!!... cred ca timpul e incatusat in ceea ce priveste problemele noastre... ori le rezolvam noi... ori le dam uitarii... si aici apelam la timp... ii cerem ajutorul... nu ca sa ne rezolve problemele, ci sa ne dea un ragaz pentru a ni le putea rezolva singuri... sau cu ajutorul celor din jur... Rezolvam probleme... complicata treaba... parca e mai usor sa le rezolvam pe ale altora... parca ale noastre sunt atat de incalcite incat ni se pare imposibil sa le abordam... sa le descoperim capatul si sa le urmarim pana la sfarsit... pana la rezolvarea lor completa... Evitam problemele noastre... ne comportam ca si cum nu ar exista... sau consideram ca nu ne apartin noua, ci altora... si poate vom avea sansa sa dispara sau sa se rezolve de la sine...  Timpul nu rezolva nimic... doar ne ofera sansa sa rezolvam noi totul ... daca dorim... daca putem...  

Plange vantul... plange de ciuda... si fura... imi fura fulgii de zapada sa-i duca departe... si fuge maturand cu ei strazile pustiite de viata... ii aduna in vartej si-i mana pe campuri... pe dealuri... pana departe... in locuri tainice... ascunse de ochi iscoditori...  Plange vantul... si se roaga... si  se umileste... si arunca blesteme aprige... si ma cheama... ma ispiteste sa-i ies in cale pentru a ma invalui in imbratisarea-i de gheata...  Plange vantul... si asteapta... ma asteapta sa-i cad in brate si sa-mi atinga obrajii cu un sarut de gheata... dar il las sa planga si sa astepte...

Pod de gheata peste visele noastre... si gheata e atat de subtire!.... daca se va sparge vom prinde visele... unele de altele... poate se vor implini mai repede impreuna... Clipa de vis sub fulgi de zapada... si tot cad din cer peste noi... usor... lin... sa nu ne tulbure linistea... sa nu ne strice soaptele... Ninge... un vis... o soapta... o taina... se imbratiseaza cerul cu pamantul cu brate lungi tesute din fulgi de zapada... ca sa se ajunga... sa se atinga... si sa se bucure... E vreme de poveste... o poveste de gheata soptita la ureche... ca nu cumva sa se topeasca gheata si sa se risipeasca in negurile vremii...

As vrea sa pot sa imi indeplinesc toate visele usor si repede... dar cred ca nu as fi mai fericita...  As vrea sa stiu intotdeauna ce vorbe sa spun astfel incat sa nu ranesc pe nimeni... dar cred ca ceilalti nu isi propun acelasi lucru in ceea ce ma priveste... As vrea sa cred ca tot ceea ce fac este spre binele meu si al celor din jurul meu... dar oare asa sa fie? As vrea sa cred ca pot repara tot ceea ce am stricat... dar stiu ca nu depinde numai de mine.... As vrea sa cred ca sunt inteleasa atunci cand gresesc... dar cred ca sunt mai mult condamnata pentru greselile pe care le fac... As vrea sa cred ca sunt iertata atunci cand cer iertare... dar daca ranile pe care le-am provocat nu pot fi iertate? As vrea sa cred...

Nu mai am timp sa alerg dupa fantasme si sa ii ajut pe altii sa isi indeplineasca visele... e timpul pentru visele mele... Nu mai am timp sa ma gandesc la problemele altora... e timpul sa ma dedic problemelor mele... Nu mai am timp sa uit cine sunt... sa uit de mine sau sa fiu asa cum vor altii sa fiu... e timpul pentru mine...  Nu mai am timp sa-mi justific actiunile... emotiile... e timpul ca altii sa le accepte... fara comentarii... Nu mai am timp sa-mi sacrific planurile... e timpul pentru indeplinirea planurilor mele... si nu sunt putine... Nu mai am timp sa plang... pentru ca nu mai e loc pentru ras... si e timpul sa rad... doar sa rad... Nu mai am timp sa analizez fericirea... pentru ca deja sunt fericita...

Ma joc in parul tau... si e altfel acum ... e atat nins... de parca fiecare iarna si-a uitat cate un fulg acolo... pe parul tau de zapada...  Ma joc cu pleopele tale... si acum cad batrane peste ochii ce parca si-au pierdut vapaia...  Citesc in ochii tai doar impacare...cu tine si cu restul lumii...  si parca imi  ascunzi o taina... lasa, nu mi-o spune acum!... mi-o va spune timpul!... Iti iau mana in palma mea... si e altfel si mana... e parca mai usoara... parca mai moale... dar si-a pastrat blandetea cu care-mi mangaiai pletele...  As vrea sa ma urc in bratele tale... sa vad daca mai regasesc linistea de atunci... sa vad daca mai poti ca altadata sa-mi alungi norii si sa aduci soarele pe chipul meu... doar cu o imbratisare... doar cu o leganare... si o soapta....  Acum te imbratisez eu... si te legan... si ma mir ca  acum pot sa o fac... ca nu mai esti parca atat de mare... ca parca te-ai topit... unde esti?... unde-ai disparut?...  Aud si acum o poveste... o poveste

Visele noastre se opresc la marginea lumii si se izbesc de timp... intotdeauna de timp... pentru ca el e cel care decide soarta unui vis... ori soarta noastra... el ne limiteaza trecerea... ne conditioneaza devenirea.... ne transforma...  Timpul ne transforma chipul... ne modeleaza mintea... ne determina sa fim altfel... de fiecare data altfel... niciodata la fel... pentru ca ii place sa se joace... cu chipul nostru... cu mintea noastra... cu noi... si e doar un joc... insa cu un singur castigator...  Suntem oamenii timpului... doar ai timpului nostru... si nu ne vom adapta niciodata... sub nicio forma... niciunui alt timp... pentru ca ne place... ne place jocul cu timpul... ne place sa ni-l stim prieten... sau dusman... oricum nu conteaza... e doar un joc si atat... un joc de viata prin timp... Timpul trece simplu... usor... insesizabil... ne dam seama de trecerea sa abia cand privim la fotografii din trecut... la persoane care erau atunci si care au disparut... luate de timp

Dragostea tradata gaseste intotdeauna o cale sa se razbune... si nu se razbuna decat atunci cand stie ca vei simti adanc in suflet durerea... cand este convinsa ca te va ingenunchea... cand stie ca, pentru a te ridica, ai nevoie doar de indurarea ei... dragostea tradata se razbuna... intotdeauna... pentru ca nu iarta... nu uita... Dragostea tradata se razbuna... iti rapeste sufletul... iti sufoca inima... te distruge... si se bucura... pentru ca ti-a demonstrat ca nu totul ti se cuvine... ca nu poti sa minti... sa inseli... sa calci in picioare... nu ai dreptul... iar, daca totusi alegi sa faci asta, suporti consecintele... mai devreme sau mai tarziu va trebui sa platesti...  Dragostea tradata isi cere tributul intotdeauna... nu se stie cand... nu se stie cum... dar vrea sa se faca dreptate... impune sa i se faca dreptate... si are tot timpul din lume pentru asta...

Uneori nu ai nevoie sa ii asculti scuzele sau ceea ce are de spus in apararea sa... si asta pentru ca actiunile sale deja au marturisit adevarul... nu mai ai nevoie de cuvinte... sunt vorbe goale... seci... fara continut... fara sustinere... fara nimic... deja totul s-a transformat in scrum... si, pentru ca nu mai este nimic de facut... nimic de salvat... tot ceea ce poti face bun pentru voi este sa pleci... cat mai repede... cat mai departe... oriunde... numai langa omul care te-a imbratisat in minciuna sa nu ramai...  E dureros?... da... doare cumplit atunci cand, prin voia sortii, realizezi ca  sentimentele ti-au orbit ratiunea... ca tot ceea ce ai fi putut sa faci pentru a evita durerea era sa lasi ratiunea sa preia controlul asupra sentimentelor tale... dar... totul e deja trecut... acum te acuzi si incerci sa iti raspunzi unei singure intrebari care iti apare obsesiv in minte: ''Cum de tocmai eu, omul rational, nu am reusit sa inteleg ceea ce mi se intampla?"...

Nu cred ca exista relatie in care sa nu se fi strecurat vreodata cruda samanta  a minciunii... pentru ca asa sunt oamenii... mereu predispusi greselii... mereu actionand conform principiului placerii... iar greseala  se cere ascunsa... de ochii celorlalti... de ochii lumii curioase sa stie tot... sa afle tot... Pentru a acoperi o greseala care ar sparge piedestalul pe care se considera urcati, oamenii recurg la minciuni... fara sa se gandeasca la consecintele minciunii asupra relatiei lor... si, implicit, asupra lor insisi... fara sa vada suficient de departe... fara sa inteleaga ca minciuna distruge sentimente... distruge vieti... Orice om poate sa aleaga... intre bine si rau... intre frumos si urat... intre adevar si minciuna... e doar o alegere care va determina cursul vietii sale si a celorlalti... Oamenii se scuza adesea spunand ca au ales calea minciunii pentru a nu-i rani pe ceilalti... nimic mai penibil pentru ca da, adevarul doare, dar nu la fel de  mult precum doare

Ninge cu lacrimi de inger peste suflete... si raman acolo... adanc infipte in inimi... pentru eternitate... Vorbe de taina se strecoara printre noi...  e liniste... si impacare... cu mine ... cu tine... si cu restul lumii...  Ninge iar... cu soapte... printre stele... peste varf de luna plina... peste pustiul sufletelor de gheata.... Ninge in suflete... ninge pentru a ascunde defectul unei lumi... defectul sufletelor de gheata... defectul meu si al tau... mostenire ancestrala de la un destin nemilos... destinul intregii omeniri...

Pasi grabiti lovesc caldaramul... a reinceput agitatia... totul se desfasoara intr-un anumit ritm... dictat de momente... dar mereu acelasi... niciodata altfel... E ritmul vietii... un ritm pe care nu-l uitam niciodata... doar ca, intr-un anume moment dictat de viata, vom iesi din ritm... usor... lin... spre altceva... Numaram timpul... asteptam clipele... ne dorim viitorul in speranta ca va fi mai bun decat trecutul sau prezentul... suntem sclavii timpului... suntem dependenti de ritm... nu ne dorim sa iesim din ritm... si masuram timpul in ritmul  vietii... tot... pana la final...

Iubirea... subiect de basm, dar si de tratat de psihopatologie... pentru ca ne situeaza la granita dintre vis si nebunie... dintre extaz si agonie... dintre perfectiune si handicap... dintre dorinta si repulsie... dintre acceptare si respingere...  Si lumea a pornit de la un El si o Ea... si continua si acum eterna poveste de iubire, intotdeauna finalizata cu o tradare... acum tradarea vine din partea unui El... sau tot a Ei... se mai inverseaza rolurile... asta inseamna evolutie...  Iubirea... subiect de o viata...pentru oricare dintre noi... in limita propriei noastre normalitati... a propriei experiente de viata... a personalitatii... dorintelor... expectantelor... pentru ca noi suntem cei care ne definim propria iubire ... pentru ca noi suntem autorii propriului tratat despre iubire... un tratat cu unul sau mai multe capitole, dar intotdeauna cu foarte multe pagini...

" Traieste clipa !"...!!!??? Care din ele? Ca uneori vin asa de multe... toate odata... ca nu stii pe care din ele sa o traieste mai intai...si pana stai sa analizezi... sa cugeti... sa ierarhizezi... sa fii rational (ca ai vazut ce ai patit ultima data cand ai reactionat sub imperiul impulsului... manat de sentiment... )... pana stai sa vezi daca ... si daca... si iar daca...  fug toate clipele de tine ... si ramai in asteptare... iar... Alteori, pana vine clipa...!!!... acea clipa... unica... singura... mult asteptata... trece timpul... si prin stanga ta... si prin dreapta ta... si de jur imprejur... si de sus in jos.... si stai... si astepti... si cugeti... pana iti pierzi rabdarea... si te amagesti ca traiesti ... dar de fapt te tarai... greu... din ce in ce mai greu...  sufocant de greu... dar.... nu-ti pierde speranta... clipa aceea care merita sa fie traita o vei trai din plin doar la momentul potrivit!... rabdare....

Suntem prinsi intre doua lumi... lumea noastra si lumea celorlalti... pendulam... comparam... infruntam... invingem... suntem invinsi... de capricii... de prejudecati... de diferente...  Luptam sa ramanem in lumea noastra... dar nu ne e bine... avem nevoie de lumea celorlalti pentru a o face pe a noastra mai buna... o lume numai a noastra in care sa ne simtim bine cu noi... o lume in care sa deschidem portile doar celor ce merita... ce ne merita... sau ce ne accepta diferentele... capriciile... prejudecatile... rautatile...  Lumea noastra nu e o lume de compromis, ci o lume de acceptare... acceptam pentru a fi acceptati...

S-au aninat soaptele de crengile pomilor si asteapta... asteapta cel dintai joc al soarelui printre pletele lor salbatice... asteapta un semn pentru a cobori la noi... hai sa ne jucam cu ele! Un joc cu palme ninse... un joc cu fluturi de zapada ce isi inalta zborul din mainile noastre inmanusate... lin... sus... tot mai sus... spre soare... spre ingeri...  Iarna... zapada... si soapte... soapte peste zapada din palmele noastre... si zbor... zbor lin... pana la cer... ca sa ne binecuvanteze ingerii...

Daca vrei, poti sa ma minti... dar nu vei putea sa faci asta si a doua oara... cel putin,  nu cu mine... Daca vrei, poti sa fii ironic/a... dar nu cred ca vei putea suporta daca si eu voi fi la fel ca tine... Daca vrei, poti sa ignori... dar cred ca nu vei putea indura indiferenta mea... Daca vrei, poti sa taci... dar tacerea mea va fi pentru totdeauna... Daca vrei, poti sa negi... dar asigura-te mai intai ca tii in brate adevarul... Daca vrei, poti sa pleci ... dar sper ca stii bine ca drumul tau e fara de intoarcere... Daca vrei, poti sa iti ascunzi sentimentele... dar nu vei sti niciodata cat de mult tin la tine... Daca vrei...

Ninge cu tine... ninge peste ganduri... peste emotii... peste trairi... ninge usor ca intr-un basm fara de sfarsit... ninge si se asterne peste sufletele noastre ca o soapta de iarna... Ninge cu tine... ninge peste vise... peste tacerea necuvintelor... peste tot ce suntem noi dincolo de eu si tu... ninge lin si se astern soaptele... Ninge cu tine... ninge in gand... ninge peste suflet... ninge de tot... ca sa nu se sfarseasca basmul... Ninge cu tine... intre cer si pamant... si ninge in taina peste visele noastre...  Si ninge mereu... ninsoare de basm... un basm cu noi... doar pentru noi... un basm al nostru...

Nu poti atinge niciodata de unul singur aripa unui vis avut in doi... se risipeste odata cu risipirea lui doi... ramane doar unul... iar visul ramane doar un vis frumos... si atat... Nu poti niciodata sa uiti un vis ce a ramas doar un vis si atat... astepti mereu sa se concretizeze... sa se implineasca... sa nu simti ratarea... pentru ca doare mai mult decat durerea despartarii... visul doare... amintirea doare... Nu poti niciodata sa tradezi un vis de iubire... pentru ca iubirea tradata se razbuna... iar razbunarea iubirii e crunta... pentru toata viata... pentru totdeauna... Nu poti niciodata sa-ti uiti visul... pentru ca visul esti tu... iar daca te uiti pe tine inseamna ca ne uiti pe noi...

Au inghetat florile... le-au inghetat lacrimile pe obrajii petalelor si acum tac... le-a tacut plansul de teama gerului...  Au inghetat pomii... s-au prins lacrimi de gheata pe ramuri si asteapta... asteapta cuminti sarutul soarelui ca sa se descatuseze din imbratisarea gerului... si asteapta... Au inghetat casele... s-au prins turturi de gheata la streasina  si le-au transformat in candelabre de cristal... acum trebuie sa lumineze focul din sobe si sa le incalzeasca... sa le scape de poveri... sa le bucure oamenii... A inghetat gerul in cel dintai sarut al soarelui... doar vantul adie ca sa le racoreasca obrajii...

Gerul si-a pus pecetea peste pamant... a oferit o imbratisare de gheata tuturor... si a lasat urme peste tot... inclusiv pe fetele oamenilor... sunt mai rosii... parca mai vesele... mai insufletite.... A inghetat tot... flori de gheata imbraca geamurile... strazile sunt acum veritabile patinoare... o incantare!...  Pasim incet... tematori... cu sfiala... sa nu deranjam gheata... e un dans numai intre noi... doar noi si ea... dar ritmul il impune ea... pentru ca vrea sa ne invete valsul... usor... lin... ca intr-un carusel de zapada... E gheata peste tot... gheata si fulgi de zapada... au acoperit tot... mai putin pe noi... si continuam sa valsam... noi si gheata...