Ina Stan

Sunt momente in viata pe care le dorim fara de sfarsit... la fel cum exista si momente pe care am dori sa le evitam ori sa le depasim cat mai repede posibil... Sunt clipe de viata care ar trebui sa dureze o vesnicie... pentru ca ne sunt mai presus de vise... ne depasesc inchipuirea... sunt adevarata magie... Dar sunt si clipe pe care le-am dori uitate... de care ne amintim cu tristete... care lasa gusturi amare... care ustura sufletul si ii prelungeste agonia... Clipe sublime... clipe banale... clipe groaznice...  toate fac parte din viata... si toate dispar atunci cand noi am reusit sa le patrundem toate intelesurile... sa invatam... si sa trecem mai departe... nimic nu dureaza o vesnicie... nici fericirea, dar nici tristetea... nici bucuria, dar nici amaraciunea... iar toate acestea dau sens vietii... o viata frumoasa e o viata cu lectii importante... o viata care te invata sa inveti sa te bucuri... sa treci printre lacrimi pentru a putea sa simti fericirea.

In aparenta puternici... capabili sa treaca peste toate obstacolele vietii... sa sara... sa paseasca... sa se afunde... sa razbata... sa atinga... sa daruiasca... sa primeasca... sa suporte... sa rabde... sa simta... sunt oamenii... Fiecare dintre noi a fost la un moment dat ranit... de vorbe... de atitudini... de comportamente... iar rana s-a produs pentru ca am avut incredere... am oferit incredere... Este cunoscut faptul ca, pentru ranile sufletului,  nu exista pansamente si se zvoneste ca doar timpul e cel ce poarta puterea tamaduitoare... aduce uitarea si, intr-un final, iertarea... Sufletul se vindeca atunci cand mintea inceteaza sa-i mai vorbeasca... sa-i mai dicteze... sa-i mai reproseze.... sufletul are propriile cai de a se vindeca insa mintea ii pune la indoiala decizia... ii saboteaza incercarile... ii reaminteste greselile si le exagereaza...  sufletul se vindeca atunci cand mintea tace.

Zambeste ... e cea mai puternica arma a ta... toate armele din lume abandoneaza in fata unui zambet...  Iarta ... e cel mai frumos cadou pentru tine... fa-ti acest cadou ori de cate ori cineva iti greseste... iarta si vei putea zambi din nou... Alege... alege intotdeauna drumul corect... e calea cea mai scurta spre fericire...   Fii   optimist... optimismul e singurul medicament care invinge orice boala... chiar si cele fara de leac...   Crede ... cea mai puternica forta este credinta...    Iubeste .... iubirea e intregul inteles al vietii...   Uita... uita trecutul pentru a putea trai prezentul si a te putea gandi la viitor!   Lasa ... lasa lucrurile si gandeste-te la oameni... ei conteaza mai mult decat orice lucru din viata ta...   Invata ... invata tot ce are importanta pentru  tine, dar nu si pentru ceilalti...    Seamana ... fericire, zambete, bunatate, iubire...

Si, acusi-acusi, se va sfarsi si acest an... nu stiu cum, cand si de ce asa de repede... nu stiu cine se joaca si strange si restrange zilele, lunile, timpul... sigur e vreun personaj ghidus care se amuza pe seama asta... Cert e ca acum nu mai numar zilele, ci saptamanile... si nici asa nu-mi place pentru ca e tot prea putin timp... si ma simt ca intr-un carusel care se invarte la viteza maxima iar ceea ce ma sperie nu e viteza, ci momentul in care acest carusel se va opri brusc...  Natura isi urmeaza cursul firesc, neatenta la dorintele mele... as fi vrut sa mai fie toamna cu soare blajin si tonuri calde... dar nu-i... a trecut parca prea repede sau, poate, nu am avut eu timp sa ma bucur de ea... si e  acum la sfarsit... doar toamna!

Ne petrecem viata intre planuri si vise... unele ne apartin... altele sunt imprumutate... unele sunt parte din noi iar pe altele le traim pentru altii de care suntem legati sufleteste mai mult sau mai putin...  Intre planuri si vise uitam cine suntem... ce ne defineste... ce ne place... ce dorim... si, dupa un timp, atunci cand un plan se sfarseste odata cu sfarsitul unui vis, ne  privim in oglinda si nu recunoastem chipul ce ne zambeste stramb, obosit, infometat de o clipa de liniste...  Ar fi bine sa evadam in tacerea unor clipe doar ale noastre...  sa facem cunostinta cu noi si sa aflam totul despre toate cate suntem... sa iscodim fiecare coltisor al sufletului nostru fara teama, fara sfiala... sa privim si sa admiram acolo, in adancurile fiintei noastre, tot ceea ce gandul gandeste... si ce frumusete!

Astept... astept ceva... astept ca din cer sa cada stelute inghetate pe care sa le prind din zbor cu mana inmanusata... doar pentru a nu le grabi sfarsitul cu o atingere calda... Astept... astept sa pot opri timpul doar pentru a vedea  cum ninge... pentru a auzi soaptele fulgilor... pentru a putea incetini caderea... Astept... si vreau ceva... vreau sa ninga cu fulgi de poveste... sa aud tacerea iernii spusa soptit la colt de soba de bunici albi cu chip de ingeri... Astept... si vreau... vreau sa cred ca oamenii mari nu au incetat sa mai creada... ca inca le mai plac basmele cu final fericit... ca inca il mai asteapta in taina pe Mos Craciun chiar daca lumea adultilor le interzice sa mai faca asta...  Astept... si stiu... stiu sa ma mai bucur inca precum un copil la primul Craciun... la prima confruntare cu credinta oarba intr-un personaj pe care nu-l va intalni vreodata, dar va sti ca, acolo, pe undeva, exista...  Astept... si stiu ca va veni...

Se sfarseste, dar e doar o trecere spre altceva... mereu e asa... permanenta schimbare, continua trecere... Se sfarseste toamna... una din multe altele care s-au sfarsit pentru a incepe iar intr-un alt timp, sub o noua forma... regrete pentru ce a fost si a trecut, bucurie pentru ce va sa vie... Ador culorile toamnei, dar visez zapada... visez clipele cu fulgi ce se lipesc jucaus de obraji... visez albul de gheata ce se intinde la nesfarsit, departe de noi, dincolo de timp... visez iarna cu miros de turta dulce si mar copt... si astept... Astept un sfarsit pentru a ma bucura de un alt inceput...

Ne tesem viata in jurul unei idei si ne speriem atunci cand o picatura dintr-un alt vis ne intrerupe firul povestii... ni se pare imposibil exact in acel moment sa il innodam si sa ne continuam munca speriati fiind de probabilitatea lipsei de perfectiune...  insa tocmai aceste noduri dau unicitatea vietii  iar imperfectiunea nu este a noastra, ci apartine celor ce nu vad decat nodurile din tot ceea ce insemnam noi... Cu sau fara noduri, incercam sa ne orientam intreaga existenta uitandu-ne spre un anumit punct, dinainte stabilit... ca reusim sau nu sa ajungem exact acolo mergand pe un drum drept, fara ocolisuri, nu depinde intotdeauna numai de noi, ci si de sansele care ni se ivesc in cale... insa viata ne invata sa ocolim... sa coboram pentru a urca... sa innodam si chiar sa ne intoarcem putin din drum pentru a alege o alta cale in speranta ca aceasta nu ne va mai fi blocata... si asa, pas dupa pas, nod langa nod tesem zilnic vise din caierul vietii in speranta ca vom avea timpul

Au cazut primii fulgi... neasteptat de repede... neasteptat de devreme... in planurile mele nu era prevazut asa ceva... dar s-a intamplat... Totul a inceput cu un dans usor dupa care s-a pornit vijelia de fulgi ce se izbeau cu putere de caldaram in drumul lor tumultos catre pamant... as fi vrut sa am timp sa pot sa-i admir ca in copilarie... cu nasul bine lipit de geamul aburit si cu o imensa dorinta de a iesi sa dansez cu ei... dorinta stavilita atunci cu adanci rugaminti de bunici ingrijorati sa nu le raceasca odorul... iar acum efectiv blocata de activitatile cotidiene si de ideile asa-zis marete de renovare a locuintei in prag de iarna...  Asadar, printre zgomote infernale de pereti gauriti si nori imensi de praf, am ratat prima ninsoare... noroc ca s-a agatat de mine in drumul catre job si mi-a lasat un sarut de gheata pe obraji in semn de regret pentru lipsa mea de timp... unde esti copilarie????

Nu risipi timp pentru cineva care nu respecta timpul tau... daca nu iti apreciaza timpul, cu siguranta nu te apreciaza nici pe tine, deci nu are sens... timpul tau e doar al tau si atat...  Nu risipi ganduri in directii care nu le vor face niciodata realizabile... gandurile tale au nevoie de sanse pentru a se transforma din vise in realitate...  Nu risipi vorbele tale cu oameni care nu le inteleg... e prea mult pentru ei si prea putin pentru tine... pastreaza-le pentru cei ce le cunosc valoarea...  Nu risipi vise... ele isi gasesc stralucirea in fapte... asa ca, oricat de greu ti-ar fi, lupta pana la capat pentru un vis... un vis al tau... doar pentru tine... Nu risipi nimic din ceea ce esti tu... timp... ganduri... vorbe... vise...

Miroase a iarna... ii simt apropierea de gheata si amintiri de zapada imi insenineaza fruntea... astept primul fulg sa se aseze cuminte pe umar si sa ma poarte in lumea de poveste a iernilor copilariei...  Miroase a iarna si a cetina... miroase a fum de lemne si a gutui coapte in soba... miroase a poveste spusa de bunici cu parul nins in care se impletesc fire de trecut... icoane dragi pierdute parca in negura vremurilor... Miroase a dulci amintiri coapte in soba bunicilor printre povesti si rasete cristaline de copii... rasuna aievea vocea bunicului care parca a uitat povestea inceputa in ajun... o poveste de demult, fara timp, fara sfarsit... Miroase a iarna in salul cald ce acopera umerii garboviti ai bunicii... miroase a iarna si in ciorapii pe care ii impleteste inca cu fire de poveste si de suflet... miroase a iarna si in parul ei acoperit de-a pururi cu-o basma...  Miroase a vechi si a nou... miroase a trecut si a prezent... miroase a copilarie si atat...

Uneori, oamenii pe care ii iubesti te ranesc... mai mult sau mai putin constient... mai mult sau mai putin voit... atunci te revolti si simti nevoia sa vorbesti pentru a intelege motivul pentru care ti se intampla asta... ceri explicatii insa nimic din ceea ce ti se spune nu suna pentru tine suficient de logic... nu are cum pentru ca logica este exclusa atunci cand sunt implicate sentimente... si, desi stii asta, cauti raspunsuri logice la intrebari fara raspuns... Insa cel mai bine pentru tine este sa pastrezi linistea... sa nu permiti cuvintelor sa rasune... sa le impui sa taca pentru ca, daca dragostea nu a fost suficienta, oare cuvintelor vor fi?... daca dragostea nu a contat, oare cuvintele ar trebui sa conteze?...    

Cei mai multi oameni cauta fericirea in exterior si nu se gandesc nici macar o clipa ca ea este in ceea ce au si se gaseste intotdeauna in modul in care ei gandesc...  Nu putem sta deoparte si sa asteptam pe cineva sau ceva pentru a fi fericiti... nu se va intampla... si asta pentru ca fericirea si-a gasit adapost permanent in noi... in felul in care gandim si privim lumea din jur... in felul in care ne apreciem si ne mandrim cu ceea ce suntem... fara acuze aduse trecutului pentru lipsa fericirii din prezent... fara reprosuri... fara ganduri negative despre viitor... Daca suntem suficient  de atenti si privim catre noi avem sansa sa ne intalnim cu fericirea... ea are chipul nostru si o recunoastem la o simpla privire in oglinda...

Mi-a ratacit o clipa gandul dincolo de timp si a ramas agatat in amintiri... fara voia mea, asa, deodata, ca din intamplare... si l-as fi lasat acolo daca nu m-ar fi chemat prezentul cu iscoditoare-i curiozitate... Uneori, gandul ne zboara dincolo de cotidian in alte locuri sau timpuri pe care le-am trait sau le-am visat ca le vom trai... e parca mai usor de suportat rutina zilnica atunci cand ne permitem o evadare chiar si pentru o clipa... Evadam  facandu-ne planuri... evadam  aducand in memorie momente frumoase... evadam bucurandu-ne de clipe minunate alaturi de oameni frumosi... amagim rutina evadand... oriunde, oricum, oricat de mult se poate...

Privesc in spatele timpului si realizez ca el a ramas acelasi... el e neschimbat... se masoara la fel... trece la fel... se simte la fel... doar eu sunt alta... car din ce in ce mai multe amintiri in bagaje si ma intreb uneori cand oare s-a scurs atata nisip prin clepsidra timpului meu... Nu as renunta insa la niciun bagaj... imi plac toate pentru ca fiecare are povestea lui si, dupa un timp, chiar si in bagajele cu amintiri despre momente  mai putin placute, mai putin vesele gasesc cate un zambet... zambesc timpului ce a trecut pentru ca stiu ca e o parte din ceea ce sunt eu acum... poate ca as fi fost altfel daca nu ar fi existat acel bagaj... acea amintire a acelui moment de demult...  Imi car bagajele si am incetat de mult sa ma mai plang de povara lor... au devenit usoare... timpul le-a facut asa pentru mine...

Animalele nu tradeaza... ele stiu ce inseamna recunostinta si  nu se sfiesc s-o arate... nu le e rusine cu ce sunt si imi place sa cred ca inteleg ideea de spatiu personal...  Poate ca nu au invatat ce e tradarea... sau au ales sa nu invete acest lucru cu toate ca le-ar fi fost mai usor, s-ar fi descurcat poate mai bine.. Animalele nu tradeaza niciodata, insa oamenii da... unii oameni... pentru ca au aflat ca asa e mai bine pentru ei... ca e mai usor sa obtina ceea ce prin forte proprii nu ar putea obtine niciodata... pentru ca primesc acel sentiment de putere pe care adora sa-l traiasca... o  falsa putere... oameni mici, prea mici pentru a se putea descurca "singuri" in aceasta lume... Oamenii adevarati nu tradeaza... ei strang din dinti daca le e prea greu si inalta fruntea pentru a putea vedea mai departe... nu lupta pentru cauze pierdute si nici nu au nevoie de alti oameni care sa lupte pentru cauza lor... stiu sa inalte proptele pentru cei ce ii urmeaza si nu au

Nu-mi plac zilele care se repeta... de fapt, le urasc de-a dreptul pentru ca stiu exact ceea ce va urma...  stiu cu punct si virgula... si asta ma plictiseste cumplit... ador neprevazutul chiar si in varianta hard pentru ca asta inseamna provocare iar acest lucru imi permite sa simt ca traiesc si sa pot actiona pentru a-mi testa limitele... Nu-mi plac oamenii care se repeta... e ceva in toata fiinta lor care ma duce cu gandul in doua directii si niciuna nu ma face sa ma simt confortabil... una ar fi ca nu sunt suficienti de stapani pe situatie si actioneaza ca si cum ar incerca sa se convinga pe ei repetandu-mi la nesfarsit ceea ce eu am inteles din prima... iar a doua directie ar fi ca acesti oameni ma considera insuficient de capabila si imi tot repeta in speranta ca poate-poate voi pricepe si eu odata... Imi plac oamenii asumati, directi, care nu se sfiesc sa spuna cu voce tare ceea ce gandesc, simt si vor... imi plac pentru ca stiu ca, in cazul lor, nu trebuie sa interpretez

Momentele dificile din viata ar trebui privite ca adevarate  binecuvantari deghizate... si asta pentru ca, numai in felul acesta, viata te poate face mai puternic, mai pregatit, mai apt de a face fata oricarei situatii si in orice conditii... Nu conteaza cat de mult doare... cat de cumplit de insuportabila este suferinta, tot ceea ce iti ramane de facut este sa nu pleci capul si sa iti continui drumul... iar asta e doar o lectie de care e important sa-ti aduci aminte in orice moment dificil pentru tine. Avem zile mai putin bune ori luni intregi in care resimtim in tot corpul greutatea ce ne apasa sufletul si-l strange ca intr-o menghina... sau chiar ani ce se deruleaza ca un film  in care regizorul a gresit distributia  si ne-a dat acel rol pe care  nimeni nu l-a vrut... ghinion?... sau poate sansa?... se pare ca e tot o lectie... e experienta de viata... e moment sapat adanc in tot ce inseamna devenirea noastra... in tot ce insemnam NOI... Tot ceea ce putem face este  sa luam

Au inflorit iar crizantemele... isi inchina frumusetea in fata celor ce se opresc doar o clipa sa le priveasca si ele le rasplatesc  clipa cu un zambet...  Si astfel coboara printre muritori mii de zambete invaluite in parfumul unei clipe de aduceri aminte si toamna pare mai vesela printre crizanteme... As vrea sa pot plati in clipe zambetele si sa pot oferi zambete pentru clipele de adevarata magie... as vrea sa pot pastra un zambet pentru o clipa de vesnicie... si doar atat ar fi de ajuns. Au inflorit iar crizanteme si au inflorit zambete pe chipurile oamenilor... o fi de la crizanteme???

A venit si s-a asezat tacuta in fata mea iar pe chip i-am citit suferinta... lacrimi mari curgeau cu repeziciune din ochii mari care se pare ca si-au pierdut de mult din stralucire... isi impreuneaza mainile a rugaciune si practic implora ajutorul pentru ca deja a ajuns la capatul puterilor... Repeta aproape obsesiv: "Stiu ca am gresit!... Oare unde am gresit?..." iar mintea ii fuge la vremurile in care copilul ei era doar al ei... cand o intelegea din priviri... la momentele pline de fericire...  Atunci o asculta... acum...!???... mama de adolescent... Parintii nu gresesc niciodata... parintii doar invata... invata sa fie parinti pentru copiii lor... invata sa le fie prieteni... parteneri de joaca... confidenti... si toate acestea le invata din mers, practic la fel de repede pe cat de repede le cresc copiii... si nu e greseala atunci cand totul nu iese perfect, ci e nevoie sa mai invete... sa mai caute... sa mai descopere acea fiinta care le seamana atat de bine si