Ina Stan

O persoana puternica nu este nici intr-un caz o persoana care nu plange... pentru ca o persoana puternica stie ca lacrimile nu sunt un indice al slabiciunii, ci un semn al durerii profunde... o consecinta fireasca si umana a pierderii... a insuccesului... a ratarii... O persoana puternica va plange, dar nu zgmotos in scopul de a atrage atentia asupra "conditiei de victima " pentru ca nu se considera o victima, ci un invingator care a pierdut o lupta, dar nu pe cea finala... asa ca va alege sa planga in tacere, culegandu-si cu grija lacrimile in pumni, dupa care va sti sa le risipeasca in izbanda...  O persoana puternica isi va asuma lacrimile si nu se va ascunde in spatele mastilor atent alese din atelierele prefacatoriei... iar daca in fata ochilor tai se afla o persoana care plange in tacere, respecta-i plansul... nu are nevoie de cuvinte frumoase... nu are nevoie de gesturi menite sa ii schimbe starea... are doar nevoie de timp pentru a-si aduna arme

"Astazi te iubesc mai mult decat ieri si mai putin decat te voi iubi maine!"... dar dupa maine ce va fi??? Astazi am vorbit... de fapt, eu am ascultat pentru ca de vorbit a vorbit o fetita... ea a vorbit despre dragoste, despre relatii, despre durere.... cu ochii in lacrimi a povestit experiente din lumea adultilor, o lume care devenise parca prea brusc si lumea ei... O vedeam, ii vedeam chipul de fetita la cei 12 ani, ii auzeam vocea ce purta in ea povestile copilariei, insa ceva nu se potrivea... si am inteles la un moment dat ca nu se potriveau cuvintele... cuvintele erau ale unui adult, ale unei femei trecute prin viata...  Am privit in alta parte ca sa inteleg cuvintele, apoi am privit catre ea ca sa-i inteleg durerea... unde i-a disparut copilaria?... cine i-a rapit bucuria de a se juca, de a dansa in ploaie, de a rade in hohote printre leagane???. ...  Mi-a marturisit timid ca scrie... scrie cantece... scrie poezii... scrie ca o fuga de realitate... o evadar

Nu conteaza cat de mult te straduiesti sa determini pe cineva care se simte mizerabil sa zambeasca pentru ca nu vei reusi niciodata... si asta e o certitudine... insa, daca el va primi o mana de ajutor de la viata, atunci va reusi sa zambeasca... sa fie fericit ... si asta pentru ca fericirea nu consta intr-un motiv, ci intr-o stare... te simti fericit pentru ca asta iti doresti sa traiesti... pentru ca vrei sa experimentezi fericirea... sa-i simti gustul si sa te bucuri de curcubeul de senzatii pe care-l declanseaza in sufletul tau.... Viata nu este un targ unde sa-ti negociezi pretul la fericire iar singurul capabil sa simta fericirea in absenta oricarei forme de negociere esti tu.... important e sa prinzi exact momentul de fericire si sa nu te gandesti ca va fi doar pentru o clipa... daca stii sa-l traiesti, clipa se va transforma in vesnicie... Viata ofera momente pe care unii le vad si astfel ating fericirea... altii sunt complet orbi si plang dupa fericire o v

De ce? Pentru ca unii oameni sunt niste persoane  ciudate iar oamenii ciudati fac lucruri ciudate. Si, daca iti storci creierul in incercarea de a-i intelege, nu inseamna decat ca tu nu esti unul dintre ei.  Insa cred ca nu e necesar sa-ti supui creierul unui efort atat de mare pentru ca sansele de a intelege lucrurile ciudate pe care le fac oamenii ciudati  sunt infime si, tot ceea ce-ti ramane de facut este sa accepti faptul ca problema nu e la tine pentru ca tu nu intelegi, ci e la ei pentru ca sunt ...ciudati. Manati de frustrari, de incapacitati intelectuale, de subrealizari personale sau profesionale... manati de o mie si una de motive pe care mintea ta nu ar putea vreodata sa si le imagineze, unii oameni incearca ceva...  tot ceea ce reusesc de fapt este o ciudatenie pe care o minte normala nu o poate cuprinde...  Si, daca te lansezi in tot felul de ipoteze in incercarea de a gasi firul logic al ciudateniei, cred ca ai zero sanse de a reusi vreodata sa demonstrezi ceva.

Nu mi-a fost niciodata teama de esec si nici nu am gandit  vreodata ca eu trebuie sa reusesc din prima incercare pentru ca, altfel, se va prabusi toata lumea mea... insa am facut tot ceea ce a depins de mine pentru a reusi... o data.... si inca o data... o incercare... si inca una...  Insa mi-a fost teama de ceva.... mi-a fost teama  de faptul ca eu va trebui sa fac fata acelor situatii in care oamenii, mai bine sau mai putin bine intentionati, mai sinceri sau mai putin sinceri, mi-ar putea servi urmatoarea replica in incercarea, evident penibila, de a-si arata compasiunea: "Cum asa?! Tocmai tu??!! Nu meritai asa ceva!!!!"... Sigur!!... Uite ca meritam... si asta pentru ca sunt om si  mi se pot intampla multe... pentru ca traiesc in viata reala... pentru ca sunt supusa greselii... si exista un pret pentru orice...  Sau, mai mult, exista oameni care, chiar daca nu rostesc acele cuvinte "pline de compasiune" (se pare ca  ei reusesc sa constientiz

Ceea ce-mi doresc sa fiu maine este o prelungire a ceea ce sunt astazi... e o continuare a mea intr-un alt timp... poate intr-o alta dimensiune... dar voi fi tot eu... nimic nou, acelasi om intr-o alta definitie... Fiecare dintre noi e supus schimbarii... si, de cele mai multe ori, e dorita si binevenita... iar efectele sunt dintre cele mai bune... dar schimbarea presupune existenta unui punct de plecare iar acesta, oricat de mult si-ar dori unii, nu poate fi niciodata schimbat... e mereu acelasi... si, in jurul lui se tese structura a ceea ce va fi urmatorul om... urmatoarea personalitate... mai mult sau mai putin perfect... mai usor sau mai greu predispus schimbarii... Atat timp cat in jurul nostru se tes prelungiri ce ne ajuta sa ne intindem larg aripile... sa ne largim orizonturile... sa ne depasim limitele... inseamna ca ni se intind parghiile necesare pentru a continua definirea noastra pana la punctul perfectiunii...

Ne pierdem de oameni la un moment dat in viata... pur si simplu ne ratacim unii de altii si uitam pentru o clipa cum eram... cum am fost... sau ce am fost... insa, la un moment dat, atunci cand  viata considera ca ne-am invatat bine lectiile, caile noastre se intrepatrund... ne regasim... si parca totul capata un alt sens... mai profund... mai pe intelesul nostru...  Se pare ca timpul este cel care ne pierde pentru a ne determina sa intelegem sensul lucrurilor... sensul relatiilor... pentru a ne forta oarecum sa schimbam perspectiva de a ne percepe unul pe celalalt... de a ne intelege unul pe celalalt... de a ne privi exact din unghiul pe care l-am ignorat initial, dar care avea deplinul inteles...  Viata desparte oamenii atunci cand ei nu inteleg sensul... cand nu vad dincolo de putin... cand nu percep intregul adevar din spatele falsei minciuni... si, daca mai exista ceva de spus, atunci se va gasi intotdeauna o clipa de clarificare... de intelegere a sensului.

Vei sti ca ai luat cea mai buna decizie atunci cand sufletul tau a incheiat acord de pace cu tine, cu mintea ta si cu toata lumea ta... si a iertat totul... si te-a iertat pe tine...  Vei invata sa-ti accepti sentimentele si sa le recunosti fata de tine si fata de ceilalti atunci cand vei realiza ca ele pur si simplu exista indiferent de vointa ta... ca nu  poti controla aparitia lor... ca nu le poti face sa dispara atunci cand iti doresti tu... si, mai mult, vei constientiza ca sentimentele nu pot fi extirpate pe cale chirurgicala... fac parte din tine... si nu poti ciobi intregul... Vei intelege ca anumite cuvinte ranesc si, odata spuse, nu mai pot fi reduse la tacere... pentru ca ele deja rasuna in sufletul si mintea celui caruia i-au fost adresate... si, chiar daca vei dovedi cat de mult regreti, ecoul lor va ramane peste timp... asa ca, invata-ti cuvintele sa taca si lasa-ti sufletul sa transmita emotiile!

Oricare om a trecut printr-un moment dificil... pentru ca asta e viata... un carusel de fericire si nefericire... de bine si rau... de satisfactie si insatisfactie... totul tine insa de viteza cu care se invarte caruselul... Daca momentele frumoase le dorim vesnice, pe cele mai putin placute le dorim repede uitate... vrem ca amintirea lor sa dispara din memoria noastra si am face orice sa se intample acest lucru... din pacate, nu se intampla totul exact asa cum ne dorim noi... asa ca nu ne ramane altceva de facut decat sa-i dam timpului ocazia de a ne ajuta sa rezolvam ceea ce constituie o sursa generatoare de stres pentru noi... Insa, desi avem impresia ca, odata cu trecerea timpului, lucrurile tind sa se rezolve si ca, ceea ce era greu de suportat la inceput, acum nu ne mai deranjeaza, asta nu inseamna ca problema nu mai exista, ci ca noi am reusit sa ne adaptam situatiei...

Cand plutesti printre picaturi de soare, totul pare mai simplu... raze vesele isi impletesc visele pe obrajii tai si iti inunda sufletul cu un intreg ocean de emotii....  Cand plutesti pe aripi de gand, din imensul albastru sigur se va desprinde un fulg care sa iti aminteasca de fragilitatea fiintei tale... si atunci vei lasa gandul pentru a imbratisa clipa... Cand plutesti pe nemarginirea unui vis, totul pare posibil... petale de suflet se desprind ca sa-ti intregeasca dorinta si sa te inconjoare intr-o dulce imbratisare... Ideea e sa nu-ti refuzi niciodata dorinta de a te abandona complet unei raze, unui gand sau unui vis...  sigur lumea ta va surade in culori.

Indiferent de cat de mult ne-ar putea oferi viata, la un moment dat trebuie sa stim ca exista si un pret ce va fi platit... mai devreme sau mai tarziu... si poate pretul va fi prea mare pentru fericirea de o clipa... pentru oportunitatea... sau castigul primit... In fata sansei se spune ca nimeni nu ar trebui sa faca un pas inapoi, ci sa se agate cu bratele amandoua si sa spere ca va reusi... din pacate, ne agatam cu bratele amandoua de sansele ce privesc dezvoltarea profesionala... cariera... castigul adus de ascensiunea pe scara ierarhica... ne imbata ideea de putere si ne convinge sa facem prea mult din prea multul pe care deja l-am facut... si, in naivitatea noastra, facem exact asta, desi, intr-un moment de luciditate... de trezire la realitate din betia puterii... realizam ca, de fapt, pierdem ceea ce este mai important pentru noi... ne pierdem radacinile... ne ratacim de familii... ne indepartam de prieteni... ne risipim sanatatea...  ne pierdem de noi... 

Nu poti sa-ti impui sa iubesti atat timp cat inima ta iti apartine doar tie... nu ai cum sa cedezi unei alte persoane macar o parte din marea iubire pe care ti-o porti atat timp cat te consideri intruchiparea idealului in ceea ce priveste un partener de cuplu. Multi sunt in cautarea permanenta a marii iubiri... dar si mai multi cred ca au intalnit marea iubire pe care insa o pierd in fix 5 minute... si asta pentru ca se trezesc la propria realitate. Multi vorbesc despre iubire ca si cum ar lua un mic dejun cu prietenii, dar si mai multi prefera sa ignore total subiectul... poate ca nu cumva sa li se intample si lor! Am intalnit oameni care au afirmat ca sunt incapabili sa ofere iubire... totala mea neincredere in afirmatiile acestor persoane si-a gasit explicatia in faptul ca, in trecutul lor, au fost raniti intr-atat incat si-au dezvoltat mecanisme de aparare in fata iubirii... ridicand ziduri in calea iubirii si-au distrus sufletele, dar au realizat atunci cand a fost sufici