Ina Stan

In urma  unei schimbari majore in viata, fie ca este pierderea cuiva drag, fie ca e un alt eveniment  semnificativ, simtim nevoia sa ne redefinim pentru a invata sa ne adaptam la noua realitate ce s-a deschis in mijlocul nostru. Avem  nevoie sa ne regandim intr-o alta forma, sub o noua perspectiva... Exista si alt mod prin care ne putem rataci de noi, un mod mai lent, mai tacut, mai subtil...aceasta pierdere este mult mai profunda si produce o suferinta enorma. Procesul prin care se produce pierderea sinelui este lent si linistit iar noi ne dam seama, de cele mai multe ori, prea tarziu pentru a ne mai putea regasi. Lumea in care traim nu ne permite sa pasim usor, ci ne impune sa alergam, o alergare care nu lasa loc de intoarcere catre sine, care nu permite sa simtim si sa ne intelegem reactiile, gandurile, sentimentele. Ne lasam absorbiti in vartejul ce implica relatia de cuplu, cariera, imaginea, realizarile personale si profesionale, pentru ca, intr-un final, sa ne

Privit din unghiul care trebuie orice om este perfect... dar unde se ascunde oare acest unghi?... in ce colt al sufletului?.... sub ce privire mirata?...in ce cuvant zburlit?... Si coasem si descoasem ite... intoarcem pe toate fetele, ba chiar si pe dos... pierdem ani in incercarea de a deznoda imperfectul si uite ca, intr-un final apoteotic, tipam lipsa de perfectiune a imperfectului... din pacate, se pare, ca unghiul perfect inca nu s-a lasat descoperit... cel putin noua... o fi oare vinovata perfectiunea negasita a unghiului perfect?... E un joc al cuvintelor... un joc al sortii... un joc cu unghiuri perfecte care se impiedica in imperfectiunea nodurilor stangaci realizate... dar e un joc si atat pe care-l jucam in fiecare relatie, indiferent de natura ei... si, asa cum noi ne chinuim sa gasim acel unghi perfect al celor de langa noi, cu siguranta ca suntem motiv de cautare la randu-ne in ceea ce priveste miracolul unghiului perfect...

Ratacim... ratacim prin viata... ratacim prin visele noastre, prin visele altora... ratacim printre ganduri... ratacim printre sentimente, dorind... ratacim spre cautarea continua a unui nou inceput... ratacim calea spre noi insine, sperand la regasire!     Ne pierdem in freamatul lumii si uitam sa mai fim noi... uitam sa mai traim clipa... uitam sa ne bucuram de prezent facand planuri pentru viitor... Speram ca vom regasi aceste clipe ratate in ratacirea noastra si le vom putea trai candva asa cum ar fi trebuit sa le traim acum, cu pasiune, cu sinceritate, cu inocenta...     In ignoranta noastra uitam ca ceea ce pierdem acum ramane pierdut pentru vesnicie... ca viata nu ne mai ofera sansa de a trai ceea ce nu am stiut sa traim la timp... ca noi nu ne mai permitem sa traim momente pierdute...ca nu mai suntem oamenii de atunci pentru ca viata are grija sa ne transforme.     Ratacim calea  si ocolim, sperand ca noul drum va fi mai lin... ratacim cu speranta ca vom reusi

E prea greu sa ii intelegi pe ceilalti atunci cand ti-e aproape imposibil sa te intelegi pe tine... si, daca lor le gasesti justificare pentru un cuvant sau o fapta, tu nu ai nicio sansa in fata propriei judecati...  Prin ochii altora lumea ta pare aproape perfecta... si poate ca esti invidiat pentru "aproape" perfectiunea lumii tale... insa, prin ochii tai, lumea ta are sclipiri de amar si gust de intunecime si-ai vinde-o toata pe un zambet... O lume toata pentru un zambet... o judecata si un pret corect... nimic mai mult... si cine se indoieste de pretul unui zambet primeste in dar o lume cu sclipiri de amar si gust de intunecime... 

Si bat... si se zbat in amurgul unei toamne reci si mohorate... bat pentru cei ce ce au incetat sa le mai auda... clopote surde ce rasuna a pustiu pentru oameni reci si mohorati ca toamna... Am pornit cu totii pe un drum ce-si cerne anotimpurile si pe noi odata cu ele... ne strecuram timid printre ghiocei si raze... printre frunze aramii si fulgi de zapada... si trecem pe rand, tinandu-ne de maini, spre o alta cale, necunoscuta noua...  E toamna... iar... si ploua si e frig... din cer se desprind lacrimi ce se impletesc in dans timid cu frunzele... si cad in sarut bland  pe pamant sa fie mai aproape de noi.. mai aproape de sfarsit...

" Cere si ti se va da! " ...conform acestui dicton se conduc majoritatea oamenilor..." Am cerut si mi s-a dat " sau " Cum sa-mi dea daca nu cer ?" aud frecvent, ceea ce ma face sa cred ca, daca nu cer, oare asta inseamna ca nu am nevoie? Probabil ca da...trebuie sa ceri, sa insisti, sa rogi, sa implori pana  cand primesti ceea ce vrei...daca primesti, pentru ca e foarte probabil sa existe cineva care sa fi implorat mai bine decat ai putea-o face tu vreodata...Si stii de ce? Pentru ca in tine mai zace o farama de demnitate pe care nu vrei sa o pierzi...pentru ca inca tu mai crezi in valori...pentru ca demnitatea e una din aceste valori.     Nu, nu e nevoie sa cer ca sa primesc respect, atentie, intelegere, sinceritate, loialitate, iubire ...     Nu e nevoie sa cer ca sa gasesc intelegere si compasiune atunci cand e evident ca am nevoie de asta...     Nu e nevoie sa cer atentie pentru ca, daca nu mi-o acorzi, atunci inseamna ca nu poti sa ofer

As vrea sa fiu o Toamna...sa pot sa-mi scutur nepasarea peste oameni si timpuri...sa pot sa tip tacerea ocolind pamantul...sa pot sa fiu cand rece si distanta, cand calda si blanda fara sa-mi judece nimeni emotia...sa pot sa-mi culeg razele si sa vindec ranile cu atingerea mea...sa pot sa-mi port furtunile si sa scutur frunzele in covor moale si fosnitor...sa pasesc peste lume, presarand scamele timpului...    As vrea sa fiu o Toamna  care-si cauta nemurirea printre muritori... care isi plange amarul in mierea prisacilor... care saruta fruntea muntilor albiti de vreme si inchide sarutul in taina pesterilor...care uita amintirea noptilor reci si imbratiseaza seninul cerului...care arunca fulgere in inima codrilor si-i transforma in scrum.      As vrea sa fiu o Toamna...sa caut aurul padurii si sa-l transform in banuti de  fericire pe care sa-i scutur printre oameni...sa strig durerea lumii si sa transform strigatul in mangaiere...sa iau seninul cerului si sa inseninez f

As vrea sa pot sa tip nedreptatea ce-mi suna corect in ureche, dar stiu ca tipatul  isi va pierde ecoul intr-o lume surda...  Suntem consecinta nedreptatii unei vieti intregi de capete plecate si voci stinse ce-si soptesc plansul prin ungherele timpului... si ne inghitim cu noduri vocea sub ploaia de lovituri ce cad asupra-ne din biciul nedreptatii... Oare cand vom tipa suficient de tare incat aceasta lume sa nu mai vrea sa fie surda??... oare cand vom invata ca avem dreptul sa spunem cu voce tare ceea ce suna atat de corect in ureche?... oare cand tipatul dreptatii nu va fi doar un tipat intr-o lume surda, ci un ecou intr-o lume ce vrea sa-l auda mereu?...

Traim intr-o lume care si-a agatat in piept cuvantul EU si a uitat sa-l mai coboare... si totul se invarte in jurul unui EU...   Fereasca Dumnezeu! sa spuna cineva ceva despre EU... in afara de elogii, meritate sau nemeritate, nimic nu mai este primit... Au disparut cuvintele NOI sau CELALALT din limbajul curent pentru ca, se pare, nu mai prezinta importanta... s-au ratacit intr-o societate individualista cu reflexe  de egoism feroce...   Dincolo de EU ar fi trebuit sa fie NOI... nu mai exista... a fost dat uitarii pentru ca EU suna oricum mai bine... 

Zilele trecute vorbeam cu cineva care mi se confensa intr-un mod absolut dureros si chinuitor... si tot ce isi dorea era sa se poata intoarce in trecut pentru a schimba, din cate am inteles, cam tot... nu-i placea prezentul... isi proiecta in culori sumbre viitorul... dar mai presus de toate isi detesta trecutul pe care practic il invinovatea de tot raul care se prefigura la orizont...  Cred ca sunt destui oameni care ar vrea sa poata calatori in timp pentru a schimba ceva ce considera ei ca le influenteaza negativ vietile... ma bucur insa ca nu ma numar printre ei... accept ceea ce am devenit si sunt constienta ca e o consecinta a tuturor experientelor de viata pe care le-am trait... sunt eu cea de acum, departe de perfectiune... imperfecta in sensul in care am acceptat sa-mi placa mie...nu-mi doresc sa schimb nimic din trecut, dar vreau sa cred ca pot sa fac ceva in prezent pentru ca viitorul sa sune altfel... si, chiar daca lucrurile nu se vor intampla exact asa cum imi doresc

A venit pe nepoftite si s-a asumat cu aceeasi atitudine insolita si  de-a dreptul aroganta suferinta provocata celorlalti... nu ii pasa... de parca s-a sinchisit vreodata de ce simt ceilalti... de ce vor ceilalti... de ce vrem noi... si e doar toamna... Am inceput sa scriem in culori de lacrimi o noua toamna ce-si risipeste zadarnicia peste noi... o noua toamna... aceleasi lacrimi... aceleasi culori... aceiasi noi...  si o poveste... Si simt ca ma pierd iar printre aceleasi culori...  aceleasi lacrimi... printre  probleme... printre noi... si e un joc fara de inceput si fara de sfarsit care asteapta doar sa spunem: "Punct!"

Avem  nevoie sa constientizam ca actiunile noastre ii afecteaza pe cei din jur, indiferent daca ne dorim sau nu acest lucru... asa ca ar fi bine sa fim atenti la ceea ce spunem sau facem pentru ca nu e de fiecare data vorba doar despre noi...   Avem adanc inradacinata convingerea ca suntem componente importante  ale unui imens mecanism si ca fara noi lumea se opreste in loc... nimic mai gresit... viata isi continua cursul cu sau fara noi... mecanismul se invarte intr-o lume aflata intr-o continua transformare...  Suntem fiinte trecatoare ... iar, daca in trecerea noastra putem lasa un semn al existentei noastre, atunci ar trebui sa o facem cu toata convingerea si daruirea de care suntem capabili... lumea va continua sa se invarta...

Daca ai puterea sa faci pe cineva fericit, fa-o!... lumea are mare nevoie de oameni fericiti... Ceea ce e trist este ca avem cu totii puterea de a face fericiti pe cei din jurul nostru... dar oare cati dintre noi alegem sa facem asta?... cati nu renuntam la orgoliul personal, lasand  sa se instaleze tristetea in sufletele celor dragi?... cati suntem atat de preocupati de propria persoana incat uitam ca in jurul nostru exista oameni nefericiti?... Am uitat sa citim tristetea din suflete si priviri... am uitat sa intindem o mana care sa mangaie si sa aline o suferinta... am uitat ca dincolo de noi exista oameni care sufera in tacere...  Daca ai puterea sa faci pe cineva fericit, fa-o!

Suntem cu totii in acelasi joc... difera doar nivelul la care joaca fiecare... iar in final vor fi multi care abandoneaza... destui invinsi... si putini invingatori... Avem de a face cu acelasi reguli... doar ca putini le respecta... multi le incalca... si foarte putini suporta consecintele... Traim acelasi iad... numai ca ne luptam cu demoni diferiti... iar scopul nostru este sa ni se deschida portile raiului... putini ajung acolo...  si doar cativa reusesc sa intre... restul continua sa bata... si sa spere...  E mereu acelasi joc... despre rai si iad... invinsi si invingatori...

Suntem exact ceea ce dorim sa fim... asa ca ai grija ceea ce iti doresti pentru ca nimeni nu va veni sa te salveze de ceea ce ai devenit... trebuie sa te salvezi singur iar lupta cu tine nu va fi deloc simpla, dimpotriva, va fi lupta vietii tale... si nu se stie cine va iesi invingator... Nimeni nu va veni catre tine sa-ti iti ofere ceva... eventual va fi un schimb... uneori inechitabil... dar, cu certitudine, va fi un schimb... asa ca, fie vei accepta schimbul, fie vei iesi sa lupti pentru ceea ce vrei sa fii sau ce vrei sa obtii... Dar e bine sa stii inainte de a accepta schimbul ca nimeni nu stie ce iti doresti cu adevarat cu exceptia ta... asa ca refuza schimbul si  accepta lupta... pentru ca merita sa lupti pentru tine... pentru tine si visele tale...

Cea mai mare dependenta pe care am reusit sa o dezvoltam in masa este a vorbi despre propriile probleme... si de ce nu?... oriunde ai merge... la medic... la notar... la banca... la magazin... orice magazin!... apare intrebarea inevitabila: "Ce problema aveti?...Cum va putem ajuta?"... asa ca, de ce sa nu vorbim despre problemele noastre oriunde si oricum?...  sigur se va gasi intotdeauna cineva dispus sa asculte... ba chiar sa afle  cat mai multe (asa sunt unii, curiosi din fire cand vine vorba de viata altora!!!)... si vom primi si ajutor... contra cost, bineinteles!... Cert este ca doar problemele atrag atentia... pentru ca se pare ca oamenii sunt mai "sensibili" atunci cand cineva o duce rau... are probleme... sufera... nu se descurca... si, in felul acesta, sunt mai dispusi "sa ajute"... Ar trebui sa spargem aceste obiceiuri... sa renuntam la statutul de victima permanenta creata de societate si sa vorbim despre bucuriile noastre... despre real

Abia in momentul in care-ti vei cunoaste cu adevarat latura ta intunecata vei putea sa faci fata intunericului din sufletele celorlalti... e cea mai buna metoda de a supravietui frumos intr-o lume obscura... Inaintea celorlalti esti tu... inainte de a judeca pe altii asigura-te ca te-ai judecat suficient de bine pe tine... in felul acesta nimic din ceea ce se doreste sa te raneasca nu va reusi... pentru ca deja s-a creat un scut rezultat din propria mustrare de constiinta... Si, daca ai supravietuit propriei rautati... daca ai rezistat in fata singurei judecati corecte inainte de cea suprema... daca privind in propria-ti oglinda a sufletului nimic nu iti este strain... atunci vei gasi cea mai buna cale de a face fata intunecimii unei lumi intregi...

E amar gustul neputintei... si dureroase raman pe viata lanturile supunerii... lasa urme adanci in suflet si pacea refuza sa se mai instaleze vreodata... Ne asumam orice vorba, orice fapta, dar cu ce pret?!... suntem oare pregatiti sa induram ceea ce vorba sau fapta raneste?... nu stiu, dar stiu ce e drept... corect... uman... Devenim, cu intentie sau nu, indrumati de propriul interes sau din dorinta de a ajuta, avocati intr-o societate care nu este inca pregatita sa accepte ideea de toleranta.... de recunoastere... de recunostinta... Avem mainile legate la spate, dar ochii vad si cerceteaza iar mintea continua sa gandeasca la ideea de bine, dreptate, adevar... si speram...

Nedreptatea are o singura culoare si poate intuneca si cele mai luminate minti... e greu de indurat atat timp cat vocea-ti este acoperita de sunetele lasitatii... iar urletul ce suna a dreptate iti este sugrumat de tacerea fruntilor plecate de teama vijeliilor... Nimeni nu are dreptul sa curme dreptatea... sa o strambe si sa o faca sa fie doar a lui... doar pentru el valabila... nimeni nu ar trebui sa-si permita un asemenea sacrilegiu si asta pentru ca anuleaza conditia de om... Privind prin ochii dreptatii, descoperi o alta dimensiune... cea care nu permite accesul oricui si oricum... dar cine poate rezista fara sa se curme?... fara sa primeasca lovituri ce vor lasa urme adanci pe chip si in suflet?... fara sa plateasca intr-un final pretul suprem al dreptatii?...

Intr-o zi vei privi in urma si vei intelege tot ceea ce iti era imposibil de inteles in momentul in care s-a intamplat... va fi momentul tau de " Aha! ", venit poate prea tarziu pentru a mai salva ceva sau exact la timp pentru a-ti deschide un nou drum...  Insa pana la momentul " Aha! " incearca sa fii tu... asa nu vei avea niciodata regrete... niciodata intrebari fara raspuns... niciodata goluri de... memorie... Atat timp cat te accepti pe tine... cat iti accepti viata exact asa cum vine ea... cat iti asumi fiecare cuvant pe care-l rostesti si fiecare fapta... nu va trebui sa dai explicatii pentru  nimic nimanui... iar asta inseamna libertate...

Nu avem nevoie de cuvinte pentru a exprima ceea ce simtim...cand  vorbim despre sentimentele noastre, avem impresia ca nu exista suficiente cuvinte in vocabularul niciunei limbi pamantene pentru a-i determina pe ceilalti sa inteleaga trairile noastre... cuvintele sunt prea mici pentru a transmite ceva atat de minunat,  nu isi au rostul...ele  anuleaza intensitatea sentimentelor, reduc emotia si banalizeaza mesajul transmis.    Comunicam altfel cand avem langa noi fiinte dragi...o comunicare ce depaseste superficialitatea cuvintelor.... o metacomunicare. Transmitem mesaje prin atingeri, prin priviri, prin tacere...si mesajele noastre sunt intelese doar de cei carora le sunt adresate...fara translator, fara dictionar, fara lectii invatate anterior.     In momentul in care nu mai putem comunica in acest fel cu fiinta iubita, in momentul in care avem nevoie de cuvinte si pretindem cuvintele cu o insistenta obsedanta, atunci putem realiza ca sentimentele noastre si-au pierdu

Nu suntem perfecti... nu avem aceasta pretentie nici de la noi, nici de la ceilalti... dar cand spunem: " Imi pare rau !" exact asta ar trebui sa insemne... nimic altceva...  Gresim si e ceva firesc... uman... gresim si regretam... dar acest " Imi pare rau !" ar trebui sa ajunga la timp... altfel isi pierde semnificatia... si suna ridicol de stupid chiar si pentru noi, cei de pe ale caror buze se rostogolesc aceste cuvinte menite sa transmita un mesaj... si gresim... iar si iar... si ajungem cu frunti plecate si umeri stransi, desi avem impresia ca privim spre inainte... Priveam la verticalitatea acestor brazi si singurul lucru care-mi staruia in minte era cum de nu s-au aplecat pentru a le fi mai usor sa indure vicisitudinile naturii... insa aplecarea pare mai simpla si usor de practicat in lumea oamenilor... pentru ei ar fi insemnat sa nu mai vada cerul si sa renunte a se inalta catre libertate...  au ales simplu si corect... libertatea... si au primit mar