Ina Stan

De-ar fi să repetăm de o mie de ori viața aceasta și tot am face aceleași greșeli... și tot am răni aceiași oameni... și tot am ocoli un drum drept  doar pentru că ni se pare că drumul ocolitor duce către mai bine... iar la finalul celor o mie de încercări am fi tot noi... mereu aceiași, niciodată diferiți...  Cerem mereu șanse de la soartă... cerșim oportunități... pretindem drepturi ce nu ni se cuvin sau ni se cuvin doar pe jumătate... dar, atunci când suntem stăpânii propriilor alegeri... când deținem frâiele propriului destin, atunci eșuăm lamentabil și, nu contează câte încercări ni s-ar oferi pentru că le epuizăm pe toate  mereu  cu același final fără happy-end. Nu suntem oamenii șanselor... suntem oameni și atât... suntem oameni care au limite... care greșesc... care se împiedică în adevăruri... suntem noi de la început până la sfârșit... suntem exact ceea ce suntem și nu ceea ce vrem să pretindem a fi...

Acum ceva timp o prietenă de suflet mi-a spus: " Mi-e dor să mă îndrăgostesc! "... atunci nu știu dacă am înțeles pe deplin sensul cuvintelor pe care ea le spunea râzând cu gura până la urechi... de fapt, nici nu cred că ea le-ar fi putut spune altfel... și am râs amândouă de "pretenția" ei așa-zis absurdă... dar noi râdeam diferit...  Am întâlnit oameni care nu au fost îndrăgostiți niciodată... unii și-ar fi dorit, alții nu... dar nici unii, nici alții nu știau ce înseamnă... ce implică... Am întâlnit și oameni care și-au găsit sufletul pereche și l-au pierdut... după care s-au mulțumit doar să trăiască și atât... mai mult sau mai puțin frumos...  Și am întâlnit oameni  mereu  îndrăgostiți ... de aceeași persoană sau de mai multe... oameni dependenți de acea stare de  debut a oricărei relații de cuplu... și doar atât... Se pare că unii dintre noi doresc să se îndrăgostească și atât... pentru că nu te costă nimic să fii îndrăgostit, dimpotrivă... pe

Constat cu surprindere că tind să am un nivel de toleranță din ce în ce mai scăzut față de cei care joacă teatru... și nu fac referire aici la actorii de pe scenă, ci la cei din viața reală... măcar dacă și-ar juca bine rolurile!!!... dar sunt lamentabili... penibili... de-a dreptul ridicoli... oare chiar își imaginează că sunt credibili?!!!... Însă nu ei prezintă motiv de îngrijorare pentru mine, ci faptul că s-ar putea să reacționez într-o manieră nu tocmai asertivă atunci când vreo pretinsă actriță sau vreun pretins actor va încerca să-și etaleze talentul "actoricesc" în fața mea... deci eu sunt motivul meu de îngrijorare și e destul să mă determine să acționez pentru a găsi soluții în direcția aceasta... Privesc în jur și mă întreb adesea unde a dispărut sinceritatea... și singurul răspuns ce îmi vine în minte este că, probabil, încă mai așteaptă la următorul colț de stradă pentru a fi luată în considerare... sau, mai sigur, s-a rătăcit într-o altă dimensiune...

M-am pierdut în visele tale și acum aș vrea să te rog să mă lași să plec... e parcă prea mult vis și prea puțină realitate și nimic din ceea ce am visat împreună nu este al meu.  Nu știu dacă ai să mă înțelegi și ai să poți să-mi eliberezi gândurile din prinsoarea viselor tale. Și nici măcar nu știu dacă ai să poți să continui să visezi fără mine. Tot ceea ce știu e că trăiesc un cumplit sentiment de rătăcire și mă învârt într-un cerc strâmt din care tu nu mă ajuți să evadez... aici nu pot fi eu, ci doar o închipuire a mea pe care ai ajuns să o cunoști și sa o închizi în visele  tale. Am amețit și simt că prăbușirea e iminentă... și mai știu că brațele tale nu vor fi suficient de lungi sau de puternice ca să mă oprească și să mă înalțe...  ajută-mă să plec și vei înțelege atunci ce simt eu. E doar un gând și atât, niciodată mai mult, nicicând mai puțin!😉

Poate că viața nu înseamnă să eviți permanent contuziile ce ar putea rezulta în urma căzăturilor... poate că nu înseamnă să-ți păstrezi intact orice fir de păr... orice bucățică de piele... orice margine de suflet...    Poate că viața este despre a strânge cât mai multe dovezi că am trecut prin ea... o vânătaie... o rană...  o cicatrice ce o purtăm cu noi încă din copilărie... toate amintiri ale trecutului ce ne-au transformat în ceea suntem azi... momente frumoase ce au început cândva cu un "v-ați ascunselea" rostit într-o propunere gălăgioasă cetei de copii ce ne înconjura până la șoapta înecată în lacrimi a unui "adio!"...    Într-un final, viața nu e despre ceea ce am fi putut să facem și nu am făcut, ci despre tot ceea ce ni s-a întâmplat... despre tot ceea ce am realizat... despre cicatrici și răni rămase încă deschise... despre urme și semne... despre noi...

Fii suficient de înțelept pentru a părăsi tot ceea ce reprezintă un nonsens pentru tine... fie ele persoane... locuri... momente... pentru că nu merită efortul să te implici în a descâlci sensuri ce se doresc a rămâne pentru totdeauna încâlcite... Fii suficient de atent în a-ți construi o lume ce e plină de înțelesuri pentru tine... nu contează ce crede restul.. nu contează că lumea ta e fără sens pentru unii... nu contează că alții îți critică alegerile... că alții nu se integrează în lumea ta... lumea ta ar trebui să fie plină de sensuri doar pentru tine...  Fii suficient de abil încât să poți păstra ușa deschisă pentru toată lumea... cei care vor dori să intre în lumea ta trebuie să se adapteze sensurilor tale... ceilalți nu au decât să părăsească lumea ta sau să nu pășească în ea... dar nu da voie nimănui să rămână blocat la ușă în așteptarea unui moment prielnic pentru el... pentru că așa nimeni nu va mai avea acces să pătrundă sensul lumii tale... Și, mai presus de t

Ninge iarna... ninge cu fărâme de suflet... și se așterne întindere albă peste noi... să ne acopere și sa ne încălzească... să ne bucure... Ninge... perdea de fulgi se țese între cer și pământ... și se așază... pe obraji... pe ochi... pe frunte... atingere ușoară... să nu ne fure gândurile...  Ninge și se asterne... sub picioare strivim fulgi de zăpadă... strivim fărâme de suflet... și trecem nepăsători peste toate... și le năruim minunea... Ninge... și zbor de fulg pribeag se înlățuie peste noi... și se așază să ne șoptească la o ureche o taină... e taina mea și a ta... e taina noastră... e o taină de iarnă...

Mi-e dor de oameni sinceri... de oameni care nu se tem de consecințe... de oameni care nu se ascund în spatele unui adevăr doar al lor... Mi-e dor de oameni care știu să câștige respect... și să ofere respect... de oameni care prezintă încredere... de oameni care nu se tem să se dezgoleasca de false credințe... de false idei... de prejudecăți... Mi-e dor de oameni simpli... care știu să trăiască frumos... de oameni cu sufletul curat... de oameni care nu îți zâmbesc frumos pentru ca mai apoi să te denigreze, ci îți spun în față ceea ce au de spus... Mi-e dor de oameni adevărați... de oameni care își asumă vorbele și faptele... de oameni care nu încearcă să îți arate cât de mult ai greșit tu, ci își recunosc propriile greșeli și își cer iertare pentru asta... Mi-e dor de oameni curajoși... care-și asumă orice lucru pe care l-au comis conștient sau inconștient... de oameni care nu încearcă să găsească explicații penibile propriilor fapte...  Mi-e dor de oameni ca

E iarnă... și ninge din nou... se acoperă brazii cu spumă de lapte... și e poveste... O poveste de iarnă cu zâne de zăpadă și feți-frumosi de gheață... o poveste de iarnă adevărată... Coboară din cer pe aripi de vânt, rând pe rând, fulgii... sunt cuminți în zborul lor lin spre pământ... e un ultim zbor spre finalul călătoriei... e sfârșit în îmbrățișarea rece a realității... Covor de zăpadă țesut din mii de fulgi ne acoperă... și ne pierdem... ne pierdem în mulțimea de mii și mii de oameni, precum se pierd fulgii printre mii și mii de alți fulgi la fel... pentru că de acolo, de sus, toată lumea e la fel... toți oamenii sunt la fel... nimic nu îi deosebește... doar amprenta pe care o lasă în trecerea lor e altfel... doar chipul lor e altfel... și sufletul... Suntem la fel... fulgi rătăcitori prin lume... în permanentă zbatere pentru o viață mai bună... pentru o altfel de viață... pentru un loc mai bun din care să ne pregătim pentru finalul călătoriei...

Sunt momente în viață care ai dori să se repete la nesfârșit... dar sunt  momente care simți ca nu îți apartin... momente care parca nu ți se potrivesc ție... momente care par  rupte din viața altcuiva și lipite prost de viața ta... de tine... În viață întâlnești oameni de care nu ai vrea să te desparți niciodată... oameni care te întregesc... te completează... care te fac să fii tu... să te simți tu... să fii exact ceea ce ești... dar sunt și oameni care îți știrbesc întregul... care îți ciopârțesc sufletul... care îți răpesc zambetul doar pentru ca ei să poată  zâmbi... să simtă... să fie.... Sunt amintiri... dar sunt și regrete... sunt bucăți din sufletul nostru... sunt fărâme ale ființei noastre... și, oricât de mult am încerca să ne pierdem de amintiri, ele reprezintă tot ceea ce avem nevoie pentru a ști exact cine suntem astăzi...  Prin ceața timpului căutăm mereu momente frumoase... momente încărcate de emoție... clipe de suflet... pentru ca nu cumva  să  ratacim dr

A nins... cu pulbere de argint printre razele jucăușe de soare... cu steluțe de gheață peste privirile mirate ale copacilor... a nins peste noi iar fulgii s-au lipit ca un sărut suav pe obrajii mușcați adânc de gerul năprasnic...  A nins pentru o clipă... dar a nins ușor... ca într-o poveste... a nins cu soare... un soare vesel și jucăuș ca dintr-o poveste de primăvară...  A nins printre noi... în șoaptă... ca să nu ne deranjeze tăcerea... ca să nu ne trezească din somnul legănat de liniștea timpului... al unui nou timp dintr-un nou an...  A nins peste viețile noastre pentru a le transmite ceva din puritatea neștiută a zăpezilor... a nins pentru a ne transmite bucuria... fericirea... și linistea dinaintea unor noi provocări...  Ninge acum... încet... tainic... și ninge peste noi... ninge pentru noi...