Ina Stan

Cand alegi cu cine vrei sa fii, nu-l alege pe cel mai bun, ci alege-l pe cel care te face pe tine sa devii mai buna...  Il alegi pe cel mai bun atunci cand ai incetat sa mai visezi la lucruri frumoase doar pentru tine... cand te consideri insuficient de capabila pentru a reusi singura... cand vezi o continuare a povestii doar prin cineva si nu impreuna cu cineva.  Alege pe cel care va crede in tine... va sprijini intotdeauna fiecare decizie pe care o vei lua... va intelege si nu va judeca actiunile tale... va fi alaturi atunci cand vei plange si va astepta momentul in care sa-ti stearga lacrima cu un zambet...

Daca alegi sa-l iubesti, atunci iubeste-l... fara sa masori, fara sa cantaresti sau sa te astepti sa primesti ceva in schimb. Pur si simplu traieste-ti sentimentele la capacitate maxima si lasa-te in voia lor... acorda-le libertate totala si nu le cenzura pentru ca oricum iubirea cenzurata nu se numeste iubire... e doar o inchipuire... o iubire pacalita si atat.  Daca alegi sa-l parastesti, atunci paraseste-l... fara sa privesti o clipa inapoi... fara regrete sau durere... fara nici macar un minut de ezitare. Pur si simplu pleaca pentru ca pentru tine orice pas in urma inseamna un drum abatut sau intrerupt pentru cine stie cat timp... Daca alegi sa plangi pentru o alegere gresita, atunci plangi doar o singura data, dupa care continua-ti drumul si nici macar o lacrima sa nu mai paraseasca ochii tai pentru asta. E prea multa bucurie in lumea asta si ar fi pacat sa te pierzi in detalii!

Atunci cand trecem prin momente grele, semenii nostri incearca, mai mult sau mai putin, sa ne fie alaturi... si, inevitabil, auzim de nenumarate ori cuvintele : " Incearca sa fii puternic! ". Desi menite sa ne determine a gasi in propria persoana mecanismele necesare pentru a face fata situatiei, totusi aceste banale cuvinte nu fac altceva decat sa ne indeparteze de persoana care le rosteste pentru ca o consideram insensibila, incapabila de a manifesta vreo urma de empatie. Nu dorim sa auzim indemnuri, tot ceea ce ne lipseste este ragazul de a gasi resursele necesare pentru a depasi un moment cheie din viata noastra.... si, in aceste conditii, avem nevoie doar sa stim ca exista in jurul nostru persoane dispuse sa ne sprijine in incercarea de a ne reconstrui modul de a privi si intelege lumea din noua perspectiva. Atunci cand viata ne incearca, ridicandu-ne in cale obstacole ce par de netrecut, cand ne tranteste si ne desface in mii de alte farame, e nevoie sa stim cum

Dragostea... nu o gasesti iesind pur si simplu afara si privind in jur... nu o gasesti cautand in baza unui ideal prestabilit in functie de experienta proprie de viata... sau a altora... de imaginatia sau creativitatea de care poti sa dai dovada in creionarea profilului partenerului perfect... Dragostea nu poate fi gasita... asta e clar... pentru ca te va gasi ea pe tine... iar, atunci cand te va gasi, nu va tine cont de faptul ca esti sau nu pregatit... ca iti doresti sau nu sa iubesti... ca vrei sau nu... pentru ca ea nu va sta de vorba cu tine... nu iti va lua interviu... pur si simplu se va napusti in viata ta cu atata forta incat iti va trebui un timp sa realizezi ca tu esti persoana careia i se intampla asta... si, vrand - nevrand, intri in jocul ametitor din care nu ai mai vrea sa iesi vreodata...pentru ca vei realiza ca e lucrul cel mai frumos care ti s-ar fi putut intampla ... Asa ca nu mai depinde de tine... nu vei putea nega... nu vei putea fugi... nu 

Nu prea ai de ales... pur si simplu te indragostesti si gata!... si te pricopsesti cu aceasta persoana care este in acelasi timp si buna si rea... si realizezi ca totul este atat de corect si atat de gresit in acelasi timp... dar chiar nu ai ce face!... spune-i inimii sa taca si ea va urla cat o vor tine puterile!... Si stii ca  iubesti acea persoana atat de mult!!!... cu exceptia momentelor in care pur si simplu te face sa innebunesti si sa afirmi ca o urasti cu toata fiinta ta... dar nimeni nu poate sa explice asta... nu poate spune de ce esti si inger si demon in acelasi timp... de ce esti si dulce si amara in acelasi timp... de ce razi si plangi in acelasi timp... de ce iubesti si urasti in acelasi timp... Insa motivul confuziei tale are un singur nume: Iubire... si, daca Iubirea nu ar avea provocarile sale, ce rost ar mai avea totul?

M-am pierdut in visele tale si acum as vrea sa te rog sa ma lasi sa plec... e parca prea mult vis si prea putina realitate si nimic din ceea ce am visat impreuna nu este al meu.  Nu stiu daca ai sa ma intelegi si ai sa poti sa-mi eliberezi gandurile din prinsoarea viselor tale. Si nici macar nu stiu daca ai sa poti sa continui sa visezi fara mine. Tot ceea ce stiu e ca traiesc un cumplit sentiment de ratacire si ma invart intr-un cerc stramt din care tu nu ma ajuti sa evadez... aici nu pot fi eu, ci doar o inchipuire a mea pe care ai ajuns sa o cunosti si sa o inchizi in visele  tale. Am ametit si simt ca prabusirea e iminenta... si mai stiu ca bratele tale nu vor fi suficient de lungi sau de puternice ca sa ma opreasca si sa ma inalte...  ajuta-ma sa plec si vei intelege atunci ce simt eu.

Intre a minti si a distruge un vis alege sa fii generos...  Poti distruge intr-o clipa visul cuiva doar pentru ca tu vezi deja ceea ce lui ii este imposibil acum... asa ca fii generos si ajuta-l sa-si cladeasca visul pentru ca numai asa nu-i vei distruge sufletul...  Minciuna este o forma dureroasa de a cosmetiza un adevar inexistent... din pacate, atunci cand adevarul doare, se apeleaza la minciuna... si, stupid, functioneaza, dar pe termen scurt... insa visul va fi doar un cosmar...  E usor sa narui visul cuiva spunandu-i adevarul tau... insa e mai placut sa ajuti pe cineva sa-si indeplineasca un vis pentru ca apoi sa-l puteti visa impreuna.

Ninge aprilie... Cade zapada peste flori albe de liliac... le ingheata parfumul si le ucide gingasia...   Privind spre cer, zambesti fulgilor ce cad cu nemiluita ca in cel mai frumos vis de Craciun... insa, coborand ochii spre pamant, plangi vazand cum cad strivite sub platosa de gheata lalele si narcise... si flori de mar si  flori de corcodus... Nicicand zapada nu a parut mai nimicitoare ca astazi... astazi, zapada mi-a ucis primavara...  

Dincolo de soaptele primaverii sunt lacrimile florilor... sunt picaturi de gingasie transformate in lacramioare...  Am  gasit primavara printre  lacramioarele din gradina... e acelasi parfum dintotdeauna... neschimbat... doar oamenii si vremurile sunt   altfel...  Imi amintesc mirosul lacramioarelor intinse cu grija de o fiinta draga... imi amintesc momentul in care au fost plantate in buchetele parfumate si rugaciunile ca sa nu moara si sa ramana peste timp martor al unei clipe de iubire... sa le gasesc acolo si mai tarziu... an dupa an... in acelasi loc... firave, timide, rasarind din umbra altor flori si purtandu-si podoaba cu gratie...  Uneori se ascund sfioase dupa frunze... parca le e teama... parca ar vrea sa-si protejeze podoaba de priviri indiscrete sau de maini lacome ce doresc sa le scurteze zilele... si asteapta sa-si scuture floarea in tacere, departe de ochi  iscoditori... si stiu ca vor inflori si la anul... aceleasi flori din alte timpuri...

La un moment dat vei realiza ca ai oferit prea mult cuiva si singurul pas pe care-l mai poti face in directia aceasta este si ultimul.  E timpul pentru tine sa te opresti si sa iti schimbi directia... sa privesti in alta parte... si sa iti continui drumul tau... Asta nu inseamna ca renunti fara a fi incercat... ca abandonezi pentru ca e prea greu... ca dai dovada de lasitate sau indiferenta... insa pentru tine este important sa trasezi o limita... Este linia ce stabileste granita intre determinare si disperare... si ai nevoie de aceasta linie vizibil trasata pentru a nu patrunde in zona disperarii pentru ca asta ar insemna  prabusirea propriei persoane in cele mai negre tenebre ce ar putea fi imaginate vreodata... Atunci cand depui prea mult efort pentru a obtine ceva ... cand te implici atat de mult incat ai impresia ca iti pierzi respiratia... ca te sufoci... ca sufletul tau atarna intre rai si iad... atunci trebuie sa stii ca prea mult din multul pe care deja

Privita prin ochi de copil, lumea arata intotdeauna altfel... mai buna, mai frumoasa, mai colorata, mai putin plictisitoare... parca mai simpla... adultii sunt cei care complica lucrurile, uneori atat de tare incat ajung sa le strice...  Adultii sunt, in general, plictisitori... au comoditatea lor care prinde radacini din ce in ce mai adanci odata cu trecerea timpului... intra greu in joc si evita, pe cat posibil, provocarile de teama de a nu cadea in ridicol.... se tem sa fie deschisi si adopta, de cele mai multe ori, comportamente rigide pe care, de altfel, le condamna la ceilalti... Un adult analizeaza intotdeauna pe ceilalti si se autoanalizeaza prin raportare la ceilalti... rareori se intampla sa fie in totalitate multumit de cum arata... ce sau cat are... cum si in ce fel se descurca in viata... copiii nu au grija aceasta (atata timp cat nu le-o transmit adultii)... Atunci cand devii adult, pastreaza in sufletul tau o farama de copilarie....

Alegerile pe care le facem ne urmaresc practic toata viata... nu conteaza cat de mult fugim... cat de mult ne ascundem... cat de mult ne prefacem ca nu ne pasa... umbrele alegerilor devin umbrele noastre... In viata alegem... ce scoli sa urmam... job-ul... prietenii... iubitii... sotii... cati copii sa facem... sau sa nu facem... si tot alegem in speranta ca alegerile noastre sunt cele mai potrivite pentru noi... din pacate, acest lucru il aflam abia mai tarziu... uneori prea tarziu pentru a mai putea corecta ceva...  si nu ne ramane decat sa ne asumam si sa ne ducem crucea pana la capat...  Potrivite sau nu... corecte sau gresite sunt alegerile noastre si, gratie lor, suntem ceea ce suntem astazi... ele sunt cele care au contribuit in mod definitoriu la formarea noastra... si tot ele sunt cele care ne-au determinat sa ne acceptam limitele... greselile... imperfectiunea si sa forteze sa ne dorim altceva... intodeauna altceva mai bun... Se spune ca lucrurile bune se termina rep

Cu capete plecate si pumnii stransi ne revoltam impotriva sortii... cerem mai mult, parca prea mult, si uitam sa multumim pentru ce suntem... pentru ce avem... pentru tot...  Caram cu noi grele poveri - regretele... regrete pentru ce am avut si nu am stiut sa pretuim... regrete pentru ce ne-am dorit, dar ne-a fost interzis sa primim... regrete multe ce ne zdrobesc sufletele si ne rapesc bucuria...  Ne grabim sa primim si deschidem larg bratele pentru asta insa uitam de multe ori sa le deschidem atunci cand cineva are nevoie de noi... ezitam sa oferim din ce e al nostru si am invatat sa pronuntam un singur cuvant: EU...  Atunci cand oferi un zambet, o imbratisare, o mangaiere, nu te costa nimic... poate doar o particica din sufletul tau care oricum se va intoarce catre tine pe aripa unui suras, a unei imbratisari, a unei multumiri...

Acasa nu e un loc... este un sentiment... de siguranta, de grija, de ocrotire... acasa e locul in care noi simtim asta... e locul care poarta amprenta noastra... e locul care miroase a amintiri frumoase  si al carui miros il purtam cu noi oriunde ne-am duce...  Acasa fugim atunci cand sunt prea dure loviturile vietii si tot aici vrem sa ne ascundem de lumea care, uneori, se intoarce parca impotriva noastra... aici ne pitim amintirile in dulci unghere si, in momente grele, cautam cu privirea locul unei amintiri frumoase pentru a mai uita din tristeti... Acasa e mirosul... si amintirea... si gandul... si sentimentul... acasa sunt oamenii care isi deschid larg bratele pentru a ne alina atunci cand, coplesiti de poveri, cadem istoviti la pieptul lor in dulce imbratisare...  Si, oriunde in lumea aceasta vom merge, gandul si sentimentul se vor intoarce intotdeauna inapoi acasa pentru ca acolo se simt in siguranta...

Nimic din povestea zilei de maine nu va avea sens daca nu cunoastem sfarsitul povestii de astazi... nu putem sa consideram fiecare zi un alt inceput pentru simplu motiv ca viata nu este un cumul de inceputuri, ci o suita de capitole, fiecare decurgand firesc, normal unul din celalalt... asa ca, depinde cum incheiem un capitol in asa fel incat sa-l putem incepe cat se poate de bine pe urmatorul... Sperand la noi inceputuri, nu facem decat sa visam cu ochi la deschisi la un ideal pe care, din diverse motive, nu-l vom atinge niciodata... privind totul ca pe o continuare fireasca a ceva ce a inceput deja, vom putea sa speram ca, poate intr-o zi, daca vom grija sa incheiem frumos fiecare capitol, acel ideal se va transforma intr-o realitate pentru noi... Traind frumos si pana la capat toate capitolele, vom putea spune candva: "A fost odata... "... o poveste despre noi.

Oamenii se pierd printre filele vietii si lasa intiparite amintiri... scurte momente de " A fost odata ..." ce se tes singuratice pentru a fi apoi povestite de mosi cu argint in plete si bunicute cu miros de busuioc si cozonaci...  E o poveste care incepe asa, ca o primavara... cu vesele culori si galagie, cu cantece si voie buna, senina ca un zambet... si se sfarseste ca anotimpul alb, cu respiratie de gheata... Ne scriem povestile manati de dorinte si nevoi... de vise si ganduri... de lacrimi si zambete... scriem capitole intregi si, desi le-am vrea perfecte, nu putem sa rescriem niciunul... cerneala lor nu se va sterge in veci...  Nimic din viata nu e regret... doar lectie sau sansa.... sau moment de meditatie... de adanca reflectie la ce a fost si ce-ar fi putut sa fie...