Ina Stan

Inarmata cu un buchet de ghiocei, primavara ne bate la usa... timid, anevoios, obosita si ea dupa o iarna cumplit de geroasa...  Pe tarabe aliniate aproape perfect la margine de trotuar stau cuminti martisoarele... le recunosti dupa snurul alb-rosu care vesteste de atata amar de timp un nou inceput... E primavara si e bucurie... e bucuria ce se citeste pe chipurile copiilor care aleg martisoare spre a le oferi mai departe ca simbol al primaverii...si, in pumni de copil, se zbat incet mii de martisoare pentru  a elibera zambete catre cei care isi mai aduc aminte cum se simte primavara... Un zambet aninat pe-un snur de martisor si o alta primavara... chiar daca miroase la fel, se vede  si se simte la fel ca toate celelalte primaveri, noi o facem sa fie diferita pentru ca o privim cu alti ochi... poate mai obositi, poate mai intelepti, poate mai nepregatiti pentru ceea ce va sa vina... insa primavara noastra va fi exact asa cum ne-o imaginam... o primavara frumoasa cu mii de  zam

In sufletul fiecarui om se afla o scanteie... la unii se aprinde mai repede si lumineaza cu putere... la altii e nevoie de timp si ingaduinta pentru a transforma scanteia in foc si lumina... Nu exista oameni buni si oameni rai... insa exista oameni care lumineaza si oameni care sufera... in asa-zisa rautate a unui suflet zace o durere, un neajuns, o suferinta care, daca nu este descoperita la timp, face ca scanteia sa sa nu se mai aprinda vreodata... de asta e nevoie de timp, de rabdare si toleranta... de asta e nevoie sa privim la scanteia ce sta ascunsa intr-un suflet si sa o ajutam sa se transforme in foc si lumina...  Pe cerul fiecarui om exista lumini... mai multe sau mai putine... mai stralucitoare sau mai sterse... mai aproape de sufletul sau aflate la mii de kilometri distanta... iar fiecare lumina este un suflet ce a fost ajutat sa-si aprinda scanteia...   

Uneori ne dorim sa treaca mai repede timpul... alteori ne rugam sa se opreasca in loc... sa ne mai lase o secunda... o clipa macar... noua si celorlalti... E nevoie de timp pentru a ne descoperi... pentru a ne redescoperi... pentru ca in goana asta nebun de ciudata prin viata uitam cine suntem... uitam care ne sunt valorile... uitam de noi si de oamenii dragi... ne respingem pe noi si ii respingem pe cei care incearca cu ultimele forte sa ne fie alaturi... sa ne suporte si sa indure...  Oamenii aud deseori de la cei din jur spunandu-li-se ca s-au schimbat... in bine?... nu intotdeauna... dar ceilalti nu isi permit sa fie intotdeauna sinceri... mangaie orgoliile cu vorbe dulci, dar false... cu vorbe ce suna bine, dar care ocolesc subtil, intr-o maniera ridicol de penibila, adevarul... de ce?... pentru ca nimeni nu isi permite sa zdruncine increderea... sa  darame orgoliul construit in jurul unei idei... a unui caracter care oricum s-a pierdut in negura timpului...

Se scurg clipele si timpul le transforma in  amintiri... una cate una se strecoara din noianul de vise si devin pe rand trecut... au fost si nu mai sunt vise... au devenit amintiri.... clipe de dulce sau trista amintire... iar in ele se masoara vietile noastre... ale tuturor... Se scurg clipele si odata cu ele se pierd si visele noastre... pentru ca sunt mai frumoase decat realitatea.... pentru ca ele intruchipeaza ideea de dreptate... de corectitudine... de adevar... valori pierdute intr-o societate ce se pierde in trecut... Adevar... a devenit o optiune, renuntand la necesitate...  e exact ce se cere intr-o societate in care arma dreptatii se traduce in minciuna... e arma ce se doreste sa fie adanc ingropata in trecut... pentru ca doare... pentru ca acuza... pentru ca judeca... pentru ca tot el condamna...  Adevar -  optional???...  se pare ca nu e o problema pentru nimeni... poate doar pentru cei care inca mai cred in dreptare... in corectitudine... in demnit

Primavara bate cu pumnii in usa sufletului nostru... vrea sa intre si sa-si ocupe locul... pentru mai multa vreme...  Se strecoara incet... sa se asigure ca nu deranjeaza si-i sopteste sufletului in glas de poveste despre ce a fost si despre ce va mai fi... apoi, pe neveste, ii ofera  o imbratisare calda... si cu un sarut aduce o ploaie de zambete... Primavara mea se zbate cu aripi de fluture peste gandurile mele... incepe usor... ca o adiere... si se imprastie ca o pulbere peste toate...  Primavara mea se uita afara prin fereastra uitata pentru prima oara larg deschisa... ar vrea sa o zbugheasca in goana nebuna printre nori si picaturi de ploaie... dar se abtine... inca nu are curaj... inca se teme... Primavara incepe cu o culoare... pentru fiecare alta... oare care o fi culoarea primaverii tale?

As avea nevoie de o bucata generoasa de timp... si asta pentru ca timpul meu  se pare ca devine din ce in ce mai mic... si dispare inainte de a reusi sa mai fac ceva... E luni?... ba nu!!!.... e vineri!?... de cand?... pur si simplu nu stiu... iar asta ma face sa imi doresc mai mult timp pentru mine... doar pentru mine... Am nevoie de o bucata generoasa de timp...  pentru a sta de vorba cu mine... pentru a descoperi ceea ce nu am timp sa aflu in goana asta prin viata... as vrea sa stau de vorba cu mine asa cum stau cu vorba cu ceilalti... adanc cufundata intr-un fotoliu... aruncand din cand in cand un ochi grabit la timpul de afara... cred ca doar asa m-as auzi mult mai bine... mult mai clar... poate as afla ceea ce nu am stiut niciodata... poate Dar, daca as primi aceasta bucata generoasa de timp, oare ar fi numai  pentru mine sau l-as imparti  in mii si mii de alte bucatele generoase de timp!!??.. timp pentru mine si pentru oamenii frumosi din jurul meu...

Oamenii ascund dureri adanci... in spatele unui zambet zace uneori o durere sfasietoare... si  nimeni nu va sti vreodata despre ea atata timp cat ea poarta masca unui zambet... Oamenii sufera si adevarata suferinta este purtata in tacere... e atata maretie ce transpare din fiinta care tace incat toti ceilalti par sa i se supuna...  De multe ori, purtati de propriile griji sau dorinte, uitam sa vedem zambetele celor care sufera... uitam sa intelegem tacerea lor si provocam zgomot acolo unde ar trebui sa fie liniste... nu stim  ca se impune o alta comunicare decat cea a cuvintelor... cuvintele sunt banale si neputincioase in fata suferintei...  Exista credinta conform careia cei care supravietuisc unei mari suferinte si reusesc sa se ridice si sa se dezvolte sunt oameni puternici... poate ca asa este sau poate ca au intalnit oameni care au stiut sa le inteleaga zambetul si sa le respecte tacerea, folosindu-se de necuvinte...

Limite... iar dincolo de ele este doar magie... insa, pentru cei ce raman blocati in propriile fobii, e doar spaima ce paralizeaza intreaga fiinta si o face incapabila de a  primi picatura ce innobileaza suflete si lumineaza minti... De multe ori, blocati intre granite prea stramte,  uitam ca e nevoie doar de un pas pentru a primi gura de oxigen de care avem nevoie... si, desi ne sufocam, suntem incapabili sa pasim... constienti sau nu de ceea ce ni se intampla, cu totii ne trasam limite sau acceptam limite trasate de altii si nu tipam atunci cand nu mai putem respira... coplesiti sub povara presiunii ne ducem existenta sperand la un viitor mai bun... insa acel viitor ne este interzis atat timp cat nu distrugem granitele ce ne despart de clipa de magie... Atunci cand vom invata sa calcam granite... sa depasim limite ... atunci cand vom sti sa nu ne lasam sufocati de presiuni si griji, cand vom indrepta ochii dincolo de granite si nu vom vedea dunga alba ce le delimiteaza... abia

Lasa-i sa te judece!... sa te judece exact asa cum vor  ei pentru ca oricum tu esti singurul  judecator care-ti va asigura vreodata cel mai cinstit proces... iar sentinta data de tine va fi poate mai aspra decat a celor ce si-au permis sa te judece in momente in care nu aveai nevoie decat de cuvant bun... sau poate nici de acela... Lasa-i sa vorbeasca despre tine... poate ca viata ta e mai interesanta decat a lor... poate ca tu esti persoana pe care, in incercarea josnica de a o denigra, o admira si o inalta mai presus decat se vor inalta ei vreodata.... Lasa-i sa vada nepasarea ta! ... in acel moment isi vor analiza lasitatea si nimicnicia... si poate vor intelege.... Oamenii nu pot fi opriti din a-i judeca pe ceilalti... nu inteleg diferentele si unicitatea ce este conferita de acestea... nu respecta aceste diferente si judeca, eticheteaza, resping tot ceea ce nu inteleg... iar, daca nu esti ca ei, inseamna ca esti impotriva lor... oameni prea mici ca sa poata percepe frumu

A fost o alta zi geroasa... parca prea multe zile geroase in iarna asta ce sta sa plece... parca si chipurile oamenilor poarta amprenta atator zile inghetate... unde sunt zambetele?.... unde e fericirea unor raze de soare?... Cu capete plecate si umeri adusi pentru a se proteja de gerul ce sta se le spintece respiratia inainteaza agale pe trotuarele devenite patinoare... priviri incruntate se pironesc in pamant la fiecare pas, tradand concentrarea si efortul depus pentru a nu face cunostinta cu duritatea asfaltului... cum sa mai faca loc zambetului?... cum??? E o iarna urata, fara zambete... fara fulgi pufosi si raze de soare... doar ger si gheata cat cuprinde... si stau si ma intreb daca nu cumva in curand gheata nu se va intinde si peste sufletele oamenilor... 

De dimineata m-a pufnit rasul cand, deschizand pagina Google, mi-au sarit deodata in ochi doi dinozauri care scriu scrisori de dragoste (sau cel putin asta e mesajul pe care l-am interpretat eu in varianta foarte, dar foarte personala)... Concluzia mea: DRAGOSTEA E UN MARE DINOZAUR!!!! Nu stiu daca sunt chiar atat de departe de adevar, insa e amuzanta comparatia si, sincer, mi-a trantit un ditamai zambetul pentru toata ziua... asa, ca sa-mi ajunga!... cu atat mai mare zambetul cu cat maine e ziua dinozaurului!!! E un dinozaur... pentru ca sigur s-a nascut odata cu universul... sigur a ramas neschimbata... sigur se manifesta la fel in toate limbile pamantului si, mai mult decat sigur, creeaza exact aceleasi probleme tuturor indragostitilor din toate timpurile.... deci, clar e un dinozaur...  Din pacate  sau  din fericire, sper ca dragostea sa nu fie pe cale de disparitie pentru ca, asa cum stim, dinozaurii au avut un inceput, dar si un sfarsit... asa ca, dragostea, ca

Putini oameni ajung sa te cunoasca si cei care ajung sa te cunoasca cu adevarat ii afli numarand pana la 1... maxim 2... tot ce depaseste acest numar te indica pe tine ca pe un om care, atunci cand  priveste in oglinda, se intreaba de fiecare data: " Oare cine o fi ?"... Acea persoana pe care o lasi sa te cunoasca cu adevarat trebuie sa fie o persoana speciala... o persoana careia i-ai incredintat intreaga ta fiinta dincolo de temerea ca, la un moment dat, atunci cand toate zidurile vor fi cazut, ea va reusi sa te darame folosindu-se de propriile tale arme... si, cu toate acestea stii ca nu o va face pentru ca este altfel... iar tu ai vazut acel "altfel" si ai ales-o din miile de persoane care ti-au peridat prin viata de-a lungul timpului... Fiecare dintre noi avem nevoie de aceasta persoana speciala in fata careia sa indraznim sa spargem zidurile cu care am decis sa ne protejam Eul... iar atunci cand o descoperim, stim ca  povara acestor ziduri se imparte do

Si, daca iubirea s-ar imparti exact la doi, tot nu s-ar crea egalitate... iar asta e tot ceea ce isi doresc unii oameni... iubire atent masurata si cantarita astfel incat niciunul sa nu primeasca mai putin decat ofera... asteptare ridicol de nerealista si aducatoare de multe nopti nedormite si ganduri dureroase ce intr-un final ucid cel mai pur sentiment din lume...  Iubirea nu se poate masura si asta pentru ca nu s-a descoperit o unitate de masura pentru ea...o apreciem folosind calificative, gesturi, cuvinte si asteptam ca celalalt sa inteleaga cat de mult il iubim... dar oare iubirea lui se masoara la fel?...  Suntem invadati de sfaturi privind manifestarea iubirii... iar aceste sfaturi ne indeamna sa cumparam ceva care sa marcheze iubirea noastra... si, in spiritul comercial, atasam o eticheta  iubirii noastre... dar oare chiar are nevoie de asa ceva?...  Iubirea nu inseamna etichete, bani, pozitie sociala, brand-uri... nu se masoara si nu se cantareste... e imposibil la a

Avem radacini comune, dar nu e suficient pentru a acoperi diferentele... iar diferentele sunt cele care dau unicitate si mister propriei fiinte... Citim aceleasi carti, dar le intelegem diferit... filtram o lume prin propria persoana si o adaptam lumii noastre...  Iubim viata si o uram in acelasi timp, invinuind-o pentru ceea ce noi am ales sa facem...  Iubim oamenii atunci cand alegem sa vedem frumusetea din ei si ii uram pentru ca am uitat sa-i mai admiram...  Zambim trecutului si admiram viitorul pentru ca ne place sa-l visam in culori perfecte...  Ne petrecem viata intre copertile unei carti pe care noi o scriem sperand intotdeauna la un final fericit...     Si, cu toate acestea, suntem doar oameni!

E doar un gand... si el strabate printre mii de  alte ganduri pentru a se face auzit, pentru a iesi la suprafata si a deveni realitate... si, oricat de fragil ar fi, se tese o forta in jurul lui care il impinge sa-si atinga scopul... E greu sa urmezi un gand bun...  e mai simplu sa-l ignori sau sa-l ascunzi dupa alte ganduri suficient de banale... pentru ca un gand bun cere efort... timp... vointa... pasiune... si, nu in ultimul rand, speranta... pentru ca un gand bun presupune sa pasesti dincolo de zona ta de confort pentru a-l testa... pentru a-l porni in directia pentru care a fost initiat... pentru a-l transforma intr-o realitate concreta, palpabila... pentru a-i asigura locul lui printre alte milioane de ganduri bune...  De multe ori, din motive bine intemeiate sau inchipuite, renuntam la  lucruri, renuntam la oameni, renuntam la sentimente, renuntam la tot ce a fost pentru a construi altceva... si, in spatele fiecarui act de abandon, sta intotdeauna un gand... doar timpul

Uneori ne impotmolim la granita dintre vis si realitate si uitam sa mai distingem  de care parte suntem... ne e teama sa nu pasim prea mult granita pentru a nu se sfarsi visul si a incepe sa traim realitatea... realizam ca e doar o evadare, ca vom fi prinsi de ratiune si ca vom suporta consecintele, dar e magic sa ramai agatat intr-un vis si sa te prefaci ca visul e realitatea ta... Avem nevoie de evadare pentru a suporta presiunile realitatii... avem nevoie de momente in care visele sa devina realitate si de momente in care visele sa ramana doar vise...  e nevoie insa de un echilibru intre vis si realitate iar acest echilibru nu poate fi dictat decat de noi, de nimeni altcineva... Realitatea noastra poate insa sfarma visele oamenilor dragi si astfel le rapim zambetul care s-ar fi intors cu siguranta catre noi... de aceea, cand ceilalti viseaza, sa invatam sa pasim in varful picioarelor ca sa nu le distrugem visele pentru ca, intr-un final, vor fi  visele pe care le vom visa imp

Viata nu se invata din carti... ar fi prea simplu si la indemana oricui... viata se invata traind-o... si se scrie greu, pagina cu pagina spre a fi mai tarziu cuprinse in capitole... capitole dintr-o carte ce are ca titlu un nume de persoana... Ne scriem cartile... unii cu greu, abia intrezarind speranta... altii parca prea repede... cu totii manati de ganduri si vise, de cauze si doruri, de idei si sentimente... de dorinte si pasiuni... si scriem constiincios pana la capat... Important este sa continuam sa scriem si sa scriem frumos... sa scriem despre   vise implinite, despre clipe magice, despre sperante , despre....

Ne strang radacinile unui intreg neam de strabuni ce au stiut sa-si apere valorile... e greaua mostenire ce ne-au lasat-o si fara de care am fi frunze in vant si lacrimi amare... e o datorie sfanta, o rugaciune si un blestem... In momente de criza rasuna chemarea strabunilor pentru protejarea valorilor neamului. O aud cei care nu au incetat sa mai creada in ideea de bine, dreptate si adevar... cei care si-au permis sa nu puna bariere mintii si sa o lase sa vada dincolo de marginile prezentului.... Poate ca, atunci cand toti vor intelege, lumea noastra va arata altfel... poate ca atunci nu vor mai exista motive sa ne blocam visele... si poate ca radacinile noastre nu ne vor lasa sa le retezam pentru a deveni frunze in vant si lacrimi amare...

Privim la fel, dar intelegem diferit... si nu pot spune ca pana acum nu am dat dovada de toleranta fata de  cei care poate din motive necunoscute mie refuza sa accepte ca exista si alte pareri decat a lor... o fi de vina educatia, mediul sau propria persoana, cert este ca acesti oameni refuza sa vada si altceva decat unghiul stramt si aproape gol al propriei perceptii asupra realitatii in care traim... si daca ar fi numai asta!!!.. insa isi permit sa judece si sa certe pe cei care gandesc altfel, inteleg altfel si vad dincolo de prezent, gandesc in perspectiva si pot anticipa consecintele actiunilor prezente asupra viitorului...  Nu pot sa nu ma gandesc la un viitor altfel, mai bun decat ceea ce am trait pana acum.... nu pot sa-mi refuz ideea ca poate intr-o zi voi trai intr-o societate care-si cunoaste valorile si le pretuieste, avand grija sa nu permita sa dispara rand pe rand inlocuite fiind de non-valori... imi doresc sa pot sa spun cu voce tare ceea ce gandesc, fara a fi nevo

Au inghetat visele... au ramas adanc incatusate in invelisul dur si rece al unei realitati in care practic nu ne mai regasim... e realitatea la care am fost condamnati, poate pe nedrept, doar pentru ca am alergat dupa niste himere... E crunt sa simti gustul nedreptatii cum se prelinge amar in suflet si sa incerci sa lupti pentru gura de aer care intarzie sa apara... e acel sentiment de sufocare, de neputinta, de neimplinire si pierdere totala a tot ceea ce reprezinta lumea ta, lumea in care crezi si in care ai indraznit sa visezi frumos...  Au inghetat visele si odata cu ele a inghetat speranta...  degeaba bat clopotele a disperare, degeaba striga durerea unei lumi intregi... in zgomot surd de sperante pierdute se  sparg vise inghetate  ... oare pana cand????