Ina Stan

Isi scutura castanii podoaba aurie sub vantul aprig de toamna... o toamna uracioasa  ce s-a strecurat printre oameni si-si cere inzecit tributul, amenintand cu ploi reci si ceruri mohorate intreaga suflare...   Langa fereastra, cu o ceasca imensa plina cu ceai fierbinte, aromat privesc cu tristete la vremea de afara si gandurile imi zboara aproape pe nesimtite la zilele insorite ale altor toamne... si-mi lipsesc... imi lipsesc plimbarile cu fosnet de frunze... imi lipseste raza jucausa ce schiteaza in joaca un desen abstract pe chipul meu... imi lipseste frunza ce pluteste in dans timid peste umar si saruta apoi pamantul intr-o ultima imbratisare... Imi lipseste  caldura toamnei si as vrea sa cred ca o voi gasi intr-o ceasca imensa plina cu ceai fierbinte, aromat...

Pluteste in aer miros de crizantema... bulgarasi de aur pravaliti peste toamna doar ca s-o parfumeze si s-o inveseleasca... iti fura gandurile si le duc departe, intr-un loc in care drama unei lumi intregi nu  este si drama ta... E toamna... priviri opace trec peste gingasia crizantemelor si uita sa le admire perfectiunea cladita petala cu petala...  oamenii au incetat sa le mai vada... s-au garbovit sub povara problemelor si inainteaza greu prin toamna rece... parca prea rece, prea mohorata... E miros de toamna si de crizanteme...  e mirosul atator toamne prin care am trecut, mereu acelasi, niciodata altfel... e mirosul copilariei ce ne insoteste pana la sfarsit... e mirosul pierderii si al redefinirii noastre... e toamna si sunt crizanteme!

Nu grabiti timpul... el stie exact ce, cum, cat poate sa indure fiecare... iar daca greseste doza de suferinta cuvenita fiecaruia in viata aceasta,  te lasa sa iti revii... te ajuta calatorind cu tine printre amintirile frumoase ale trecutului... te face sa zambesti, scotandu-ti in cale un moment de care sa te indragostesti... Timpul stie intotdeauna caile prin care sa ne arate daca am facut alegeri corecte sau nu... pentru ca viata e o suita de alegeri, mai mult sau mai putin gandite, mai mult sau mai putin constientizate... Timpul este cel care ne scoate in cale oamenii potriviti exact atunci cand avem cea mai mare nevoie de prezenta lor in viata noastra... si tot timpul decide cand si de ce sa ni-i ia... poate pentru ca el considera ca am dobandit maturitatea necesara sa ne descurcam si singuri itele incalcite ce ies alandala din razboiul vietii...

Acum ceva timp, o prietena draga mi-a spus: " Mi-e dor sa ma indragostesc! "... atunci nu stiu daca am inteles pe deplin sensul cuvintelor pe care ea le spunea razand cu gura pana la urechi... de fapt, nici nu cred ca ea le-ar fi putut spune altfel... si am ras amandoua de "pretentia" ei asa-zis absurda... dar noi radeam diferit...  Am intalnit oameni care nu au fost indragostiti niciodata... unii si-ar fi dorit, altii nu... dar nici unii, nici altii nu stiau ce inseamna... ce implica... Am intalnit si oameni care si-au gasit sufletul pereche si l-au pierdut... dupa care s-au multumit doar sa traiasca si atat... mai mult sau mai putin frumos...  Si am intalnit oameni  mereu  indragostiti ... de aceeasi persoana sau de mai multe... oameni dependenti de acea stare de  debut a oricarei relatii de cuplu... si doar atat... Se pare ca oamenii doresc sa se indragosteasca si atat... pentru ca nu te costa nimic sa fii indragostit, dimpotriva ... pe cand sa iubesti

As vrea sa-mi cer iertare... pentru tot ce as fi putut face si nu am facut... pentru tot ce as fi vrut sa spun si nu am spus... pentru tot ce am simtit si am refuzat sa arat... pentru tot timpul pe care am crezut ca-l detin si l-am pierdut... pentru toate momentele speciale pe care le-am ratat... pentru ca am gresit!  As vrea sa cred ca nu am  ranit pe nimeni in drumul meu, dar stiu ca nu este asa... as vrea sa cred ca nu am lasat orgoliul sa dicteze ratiunii, dar stiu ca e o amagire... as vrea sa cred ca deciziile mele nu m-au afectat decat pe mine, dar stiu ca e o minciuna... si am gresit! As vrea sa iert tot ce nu am facut, tot ce  am crezut ca stiu si nu am stiut, tot ce nu am putut intelege la timp... As vrea sa-mi iert clipele de ezitare,  neincrederea, suspiciunea, distanta autoimpusa... as vrea sa-mi iert asteptarea, teama, indoiala... as vrea sa pot sa-mi iert ... Iertarea trebuie sa inceapa intotdeauna de la noi... de la greselile pe care le comitem in m

                  In spatele unui suflet puternic exista intotdeauna dureri nepovestite...infrangeri coplesitoare... si lupte pierdute... dar exista intotdeauna si speranta ca, desi lupta a fost pierduta, batalia finala va aduce izbanda...  Suntem puternici pentru ca avem speranta ca maine ca va fi mai bine... pentru ca avem credinta ca soarta ne va surade in sfarsit... pentru ca privim inainte pentru a zari o raza timida prin noianul de lacrimi ce ne invadeaza  sufletele... pentru ca alegem sa actionam si nu ne multumim doar sa privim... pentru ca renastem din cenusa durerii si transformam durerea in victorie... Suntem puternici pentru ca viata ne pregateste sa fim puternici... viata isi pregateste eroii din randul oamenilor simpli care stiu sa lupte pana la capat pentru o cauza, pentru un ideal....  eroii  nu abandoneaza si stiu sa primeasca laurii victoriei, dar si sa accepte amarul infrangerii... si toate acestea pentru ca maine sa o poata lua de la capat...

Viata are obligatia sa te invete gustul amar al tristetii... dar tu esti singurul care poate decide sa chiulesti de la aceasta ora si sa iti faci tema doar pe jumatate...  Tu esti cel  care poti alege daca sa permiti sau nu tristetii sa isi gaseasca adapost permanent in sufletul tau... iar daca o vei lasa, atunci trebuie sa stii ca oricum nu va plati chirie si nici nu iti va oferi  vreo recompensa... va sta pentru ca va crede ca i se cuvinte iar  tu nu vei avea  puterea sa ii oferi tristetii ordinul de evacuare...  De tine depinde daca vei fi o gazda perfecta pentru un chirias intunecat, cu chip pustiit de amar, cu obiceiuri proaste, al carui unic scop este sa iti fure zambetul... sau daca vei alege sa fii gazda ideala pentru un oaspete ce nu se strecoara pe usa din spate si care iti aduce in dar zambetul. Felul in care privim viata depinde de fiecare dintre noi... unii aleg tristetea si refuza sa o alunge prea curand... altii aleg bucuria,  reusind sa ocoleasca obsta

Atunci cand totul se imparte exact la doi, nu cauta cu privirea partea cea mai mare...  E complicata toata povestea cu impartirea exacta... si, desi am invatat inca de mici ca trebuie sa impartim totul pentru ca, in caz contrar, nu am fi decat niste egoisti de care societatea nu are nevoie, se pare ca, inca de pe atunci, am invatat si ca intotdeauna cealalta jumatate este  mai mare... mai buna... mai frumoasa decat ceea ce am primit noi... Impartim mereu... inca de la inceput... si tot de atunci nu suntem multumiti de jumatatea pe care o primim... o fi de vina jumatatea sau, poate, noi???

Desi ne dorim si incercam din toate puterile noastre, intr-un final realizam ca nu putem  controla totul... insa avem nevoie de ani pentru a intelege asta... avem nevoie sa ne maturizam suficient de mult pentru a putea constientiza ca   nu suntem singurii care au ceva de spus... chiar si in ceea ce priveste propria noastra viata... In momente in care controlul nu ne mai apartine, tot ceea ce putem  face este sa ne relaxam suficient de mult astfel incat sa putem accepta ca voia noastra se va implini la un moment dat... ca acum poate  nu e timpul nostru si ca exista motive pe care inca nu le putem vedea... Ceea ce nu ar trebui sa pierdem este credinta  ca lucrurile vor merge si pentru noi... ca ni se va implini dorinta... si ca vom detine iarasi controlul asupra propriilor noastre vieti... Insa, pentru ca toate acestea sa se intample,  trebuie acum sa ne retragem, sa dam acel pas inapoi si sa asteptam ca viata sa-si urmeze cursul natural, firesc... fara limite sau impuneri exage

Hai sa povestim!... sa povestim o poveste despre orice... despre toamna... despre ploaie... despre timp... dar sa fie o poveste povestita de noi... O poveste despre o alta toamna dintr-un alt timp... o toamna perfecta pictata din razele soarelui cu pensula unui pictor ce sa vrea sa fim noi... e povestea noastra cu o toamna perfecta... O toamna si o poveste perfecta... un gand si o fapta...  un vis devenit realitate...

Nu te agata de o greseala doar pentru ca ai pierdut foarte mult timp in a o comite... cu siguranta scopul tau era cu totul altul... mintea ta isi imagina un succes si deja te vedeai incununat cu laurii victoriei... din pacate, rezultatul este altul... deci, accepta-l si treci mai departe... Ramanem atarnati de propriile greseli... pierdem timp in incercarea de a le transforma in victorii, dar rezultatul va fi intotdeauna tot o greseala... si o greseala va ramane mereu o greseala si atat... nu va fi niciodata o reusita, oricate sanse ii vom da...  Nu ar trebui sa ne sperie faptul ca gresim, ci faptul ca nu reusim sa pasim peste greseala... ca nu vedem dincolo de ea si ca ratam sanse reale de a obtine victorii... 

Lacrimi inghetate se prabusesc din cer si imi biciuie nemiloase obrajii... ce vor ele?... ce am facut eu?.... ce a facut toamna?... Am incetat sa mai caut explicatii pentru ceea ce nu imi place... pentru ceea ce nu imi convine... pentru tot... am incetat sa mai adresez intrebari acolo unde imi raspunde doar ecoul constiintei mele care imi tot repeta la nesfarsit ca nu e bine, ca nu e potrivit,  dar ca asa e viata... niciodata corecta pana la capat... Mi-e dor de o toamna calda... cu miros de gutui si mere rosii... cu struguri ce-ti incleie degetele si-ti inrosesc buzele... mi-e dor de o toamna cu miros de frunze mistuite de focul mocnit al gradinilor... dar atat, pentru ca toamna asta e o altfel de toamna...   E o toamna rea ce imprastie frig... parca prea repede... parca prea mult... parca prea ca niciodata... nu stiu cum, dar e o toamna dusmanoasa ... e rece.... e mohorata... e capricioasa... e urata pentru ca si-a luat stralucirea culorilor ce au imprumutat sarutul soare

"Iarta-mi tacerea, dar nu stiu cum altfel sa iti spun ceea ce cuvintele mele nu pot sa o faca...  am ales tacerea cuvintelor... am ales cuvinte surde, cuvinte mute, dar toate iti soptesc in tacere ceea ce cuvintele mele  nu pot sa rosteasca... sau nu stiu cum... pentru ca ale mele cuvinte sunt dureros de sincere... Tacerea  mea e tacerea noastra, dar nu e si tacerea ta... nu are cum sa fie pentru ca tu nu stii sa asculti in tacere ceea ce oamenii nu spun... tu nu intelegi necuvintele... tu nu intelegi limba sufletelor care comunica ... fara cuvinte, fara semne, fara subintelesuri... Folosesc cuvinte doar atunci cand am cu adevarat ceva de spus si stiu ca exista cineva care sa ma asculte, sa ma inteleaga si sa inteleaga... pentru ca uneori cuvintele pot distruge, alteori pot inalta... uneori pot sfarma cu puterea lor suflete, alteori pot transforma durerea in fericire... Cuvintele pot ucide, doar tacerea  poate naste perfectiunea... perfectiunea data de simplita

Traim vremuri in care visele se transforma cumplit de repede in cosmaruri... iar asta ne impiedica sa indraznim sa mai visam...  Alegem sa fugim de visele noastre pentru a alerga prin visele altora... si asta pentru ca putem evada oricand din visele altora, pe cand in ale noastre ramanem blocati pana la sfarsitul lor... deoarece, odata inceput visul, trebuie sa-l visam pana la capat... iar consecintele nu sunt intotdeauna  suportabile...  Fugim de consecintele propriilor noastre vise si ne ascundem in visele altora ... ne ascundem dupa evenimente... dupa momente... dupa oameni ... ne ascundem de durere pentru o bucurie de-o clipa... In momentul in care ne vom opri din a mai face parte din visele altora... in care ne vom opri din a mai visa pentru altii.... in momentul in care  vom gasi in interiorul nostru forta de a visa pentru noi... abia atunci vom accepta si realitatea in care traim... realitatea noastra... realitatea altora... abia atunci vom invata sa facem f

Renuntam la multe lucruri in viata... uneori doare, alteori nu... dar cel mai mult doare cand renuntam la oameni. Renuntam atunci cand nimic din ceea ce am visat impreuna nu mai este un vis, ci doar o amagire...  Renuntam  sa  mai  folosim cuvinte banale care ar suna sec  si plecam in tacere, lasand umbrele sa vorbeasca in locul nostru... Renuntam la o calatorie in doi ce nu isi mai are sensul intr-o lume in care am renuntat sa mai visam impreuna... Renuntam atunci cand intre noi am permis sa se creeze abisuri... Renuntam atunci cand  nu ne mai simtim noi... cand costumul personajului pe care am ajuns sa-l interpretam nu ni se mai potriveste...

Nu-mi plac oamenii care tipa... nu-mi plac chiar daca stiu ca isi tipa dreptatea... durerea... neputinta... si nu ma plac nici pe mine cand tip... pentru ca urechile mele refuza sa auda tipatul... pentru ca mintea uita sa puna stavila cuvintelor ce se pravalesc asemeni unor bulgari peste sentimente... si ranesc... despica si taie adanc in suflete si distrug bucuria privirilor... Cred ca tipatul a devenit un fel de soapta contemporana... insa eu ador soaptele de atunci... soaptele ce tulbura usor linistea din noi si o transforma in sentimente... ador tacerea dintre soapte... si vocea necuvintelor... Am ucis soapta pentru a ne face auziti mai bine... mai mult... tot mai mult... dar am ucis odata cu ea si sentimentele... de ce?

Trecem prin viata... uneori alergand... alteori abia tarand pasii... depinde insa de felul in care ne raportam la evenimentele pe care le viata ni le scoate in cale... Alergam atunci cand totul ni se pare simplu... atunci cand suntem convinsi de reusita... atunci cand ne putem baza oricand pe omul de langa noi... atunci cand simtim ca, daca ne vom prabusi, va fi cineva acolo care sa ne prinda si sa ne ajute sa ne ridicam... Abia pasim atunci cand totul ni se pare greu... dificil... fara scapare... atunci cand avem impresia ca intrega suflare s-a pornit impotriva noastra... atunci cand ne simtim singuri... neputinciosi... atunci cand nu exista nimeni care sa ne fie alaturi...  Viata are momentele ei... unele zambitoare, altele inlacrimate... depinde numai de noi sa ne bucuram din plin de  fiecare clipa de fericire... sau sa stergem lacrima si sa zambim unui nou inceput.

Fugim de iubire pentru ca am invatat ce inseamna libertatea... ne ascundem sufletele in fata iubirii si ii negam dorinta de a ne stapani inimile... ne ascundem pentru ca ne e teama de colivii. Am simtit gustul libertatii absolute si refuzam iubirii lanturile cu care tinde sa ne incatuseze inimile...  Ne ingrozeste ideea singuratatii, dorim caldura si atingerea iubirii, dar, in acelasi timp, suntem paralizati de groaza renuntarii la propria libertate, a dependentei de o alta persoana, a limitarii propriilor alegeri. Alegem libertatea pentru ca libertatea nu doare... pentru ca libertatea nu cearta, nu conditioneaza, nu dezamageste... alegem libertatea, pentru ca ne e teama de iubire... ne e teama sa iubim si sa permitem sa fim iubiti pentru ca iubirea te face vulnerabil... pentru ca iubirea inseamna redefinirea propriei persoane in raport cu o alta... pentru ca iubirea inseamna renuntare la sine si regasire in doi... Din pacate, atunci cand teama de a  nu ne pierde liberta

Doua brate care se intind usor spre tine menite sa te stranga cu putere intr-o calda imbratisare e tot ceea ce ai nevoie cand simti ca intreaga ta lume  se prabuseste asemeni unui castel de nisip  construit in graba de un mester  nepriceput. In bratele acestea care-ti inconjoara sufletul incape un univers intreg de liniste si impacare.  O imbratisare  si atat... e tot ceea ce ai nevoie dupa o lupta continua cu propriile-ti  fantasme care nu se lasa deloc invinse.... sau convinse... Doua brate  si o clipa de nemurire e tot ce cuprinde o simpla imbratisare... nimic mai mult... insa totul... E nevoie de  o imbratisare ca sa alunge teama, grija, durerea... E nevoie de  o imbratisare pentru a gasi puterea de a merge mai departe... E nevoie de o imbratisare pentru a intelege ce e iubirea... O imbratisare si atat... nimic mai mult!

Daca ar fi sa-mi odihnesc gandul pe o frunza, atunci s-ar desprinde la prima adiere de vant si s-ar ineca in praful drumului... adio gand! Daca ar fi sa-mi las lacrima pe obrazul tau, atunci s-ar topi la primul zambet si ar disparea pentru vecie... adio lacrima! Daca ar fi sa-mi sa-mi visez visul, atunci nu ar trebui sa ma trezesc niciodata pentru ca visul ar deveni realitate... adio vis! Daca ar fi sa pot plimba lumea, atunci s-ar opri timpul pentru ca lumea ta e timpul meu... adio timp! Daca ar fi sa pastrez ceva, atunci as pastra surasul unei lumi intregi in inima mea... si atat!

Rezistam intr-o lume anormala doar pentru ca am invatat sa mimam normalul...la un moment dat nu mai suntem capabili sa diferentiem normalul de anormal...devenim confuzi, speriati, paranoici...anormal de incapabili sa intelegem cu adevarat sensul vietii... pierdem valorile, pierdem sentimentele, pierdem ratiunea... ne raman doar lucrurile de care ne agatam cu ultima respiratie si luptam pentru a le avea... nu conteaza cu ce pret, nu conteaza pe cine si din ce cauza vom elimina din viata noastra... ne agatam in gesturi disperate de lucruri... ne sacrificam pentru lucruri, dar nu si pentru oameni, nu si pentru sentimentele noastre, nu si pentru gandurile noastre... trecem peste dorintele oamenilor, ignoram sentimentele, alungam propriile ganduri, negam propria fiinta pentru lucruri... pentru ca iubim lucrurile! Sacrificam relatii doar pentru ca dorim sa avansam in cariera pentru ca asta inseamna bani mai multi si automat lucruri mai bune, mai frumoase, mai aratoase...

Pe parcusul intregii vieti cautam neintrerupt raspunsuri la tot ceea ce ni se intampla sau la tot ceea ce are legatura cu noi. Uneori, raspunsurile primite ne satisfac si putem sa ne continuam drumul impacati cu noi insine si cu ceilalti, alteori suntem nemultumiti de raspunsurile primite si insistam in speranta ca un alt raspuns va fi cel potrivit. In insistenta noastra de a descoperi un raspuns pe care sa-l putem accepta si interioriza se intampla sa ranim oameni, sa distrugem relatii si, cu toate acestea, sa nu primim raspunsul asteptat...si poate nu din rea vointa, ci pur si simplu pentru ca in unele situatii nu exista raspunsuri pentru noi. De cele mai multe ori, aceasta permanenta cautare a raspunsului care sa ne multumeasca  creeaza un vid atat in jurul cat si in sufletul nostru...si, pentru a evita acest lucru, e important sa constientizam ca in viata exista pur si simplu intrebari fara raspuns... sau exista raspunsuri imposibile...sau intrebari gresite...sau