Destinul ne aduce in cale oameni pe care i-am putea iubi... dar tot el este cel care transforma iubirea in ura iar mai apoi in indiferenta... sau oamenii fac oare asta??? Iubirea moare... la unii subit, la altii in chinuri insuportabile... ca si viata de altfel.
Putem invinovati destinul pentru esecul nostru intr-o relatie de iubire... si intotdeauna o facem pentru ca suntem incapabili sa ne recunoastem neputinta, lasitatea. In dorinta noastra de a fi perfecti in ochii celorlalti, jucam roluri....dar, uneori, ajungem sa le jucam prost, incomplet iar perfectiunea se risipeste precum un fum... si ramanem noi, cei reali, in fata unei persoane care nu ne mai cunoaste si care nu stie cum sa se raporteze la "noul" nostru EU... intotdeauna vom considera ca noi nu ne-am schimbat, ca am ramas aceiasi oameni si ca e vina celuilalt, ca el vrea sa ne schimbe, sa fim conform dorintelor si idealurilor sale. GRESIT!
In momentul in care nu vom mai juca rolul partenerului perfect, in care vom fi NOI, cu defectele si calitatile noastre (intotdeauna in proportii diferite), cu trecutul nostru (mai mult sau mai putin sclipitor), in momentul in care vom accepta ideea ca oamenii nu se schimba si nici nu trebuie sa se schimbe pentru ca asa vrem noi, atunci si poate atunci, ne vom accepta neputinta si nu va mai fi vina destinului cand o iubire moare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu